Cuviosul Stahie Arhimandritul, de la Mănăstirea Probota (secolul XV)

Arhimandritul Stahie, sfetnic de taină al lui Ştefan cel Mare, a fost cel mai ales egumen al Mănăstirii Probota din secolul XV. Fiind călugăr sporit în fapte bune şi duhovnic iscusit în povăţuirea sufletelor omeneşti, în anul 1460 a fost ales egumen al Mănăstirii Probota, veche ctitorie muşatină de pe valea Siretului, pe care o conduce cu multă frică de Dumnezeu mai bine de zece ani. Adunând în jurul său peste 60 de monahi, pe toţi i-a deprins smerenia, ascultarea şi dragostea de Hristos. Iar pentru luminarea minţii, a întemeiat la Probota o vestită şcoală mănăstirească în care s-au format mulţi dascăli învăţaţi, egumeni, caligrafi şi mai ales preoţi pentru sate.

Văzând Ştefan cel Mare că biserica părinţilor săi este gata să se risipească din cauza terenului alunecos, la îndemnul egumenului Stahie a zidit în apropiere o nouă mănăstire cu biserică şi chilii pentru călugări. Biserica, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, destinată drept necropolă voievodală, a fost sfinţită în prezenţa domnitorului, înainte de anul 1465.

În anul 1465, mama voievodului, doamna Oltea, simţindu-şi sfârşitul aproape, a fost călugărită de Cuviosul Stahie cu numele de monahia Maria. Apoi, răposând în acelaşi an, a fost îngropată în cripta bisericii de soborul părinţilor. La slujba prohodului au luat parte însuşi marele domn, Mitropolitul Teoctist şi toţi dregătorii Moldovei. După un an a răposat şi soţia voievodului, Evdochia, şi a fost aşezată de arhimandritul Stahie în aceeaşi criptă.

Aşa s-a nevoit egumenul Stahie până în anul 1472, înnoind în întregime Mănăstirea Probota şi întărind în obşte dragostea şi râvna celor dumnezeieşti. Apoi, lăsând egumen în locul său pe unul dintre ucenici, a fost mai mulţi ani părinte duhovnicesc, povăţuind pe calea mântuirii numeroşi călugări şi mireni. Căci era duhovnic vestit în toată Moldova şi avea mulţi ucenici prin mănăstiri, cetăţi şi sate.

Deci, ajungând la sfârşitul vieţii sale, Cuviosul Stahie a dat tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, apoi şi-a încredinţat sufletul cu pace în braţele lui Hristos.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 124)