Dacă oamenii ar frâna puţin viteza minţii lor şi mintea le-ar fi odihnită, atunci şi harul dumnezeiesc s-ar apropia mai uşor de ei. Cunoaşterea fără iluminare de sus este o catastrofă. Când cineva face lucrare duhovnicească întru sine, când se nevoieşte, atunci e iluminat de Dumnezeu. Are iluminare dumnezeiască, experienţe dumnezeieşti, iar nu gânduri personale, de aceea şi vede departe. Cineva care suferă de miopie vede bine lucrurile din apropiere, dar nu vede departe. Iar unul care nu are miopie va vedea puţin mai departe, dar nici aceasta nu înseamnă nimic. Ochii trupeşti sunt doi, pe când cei duhovniceşti sunt mulţi.

Cei ce se depărtează de Hristos, se lipsesc de iluminarea dumnezeiască, pentru că părăsind locul însorit, ca nişte neghiobi, merg în cel lipsit de soare. Aşadar, este firesc să fie răciţi şl bolnavi duhovniceşte. Dacă omul nu se va curăţi, dacă nu vine iluminarea dumnezeiască, oricât de corectă ar fi cunoaşterea cealaltă, ea nu este decât un raţionalism şi nimic mai mult. Şi dacă lipseşte iluminarea dumnezeiască, cele pe care le vor spune şi le vor scrie nu vor ajuta. Vedeţi Psaltirea, care este scrisă cu iluminare dumnezeiască, ce noime adânci are?! Adună, dacă vrei, toţi teologii, toţi filologii, şi vei vedea că nu pot face nici un psalm cu atâta adâncime. Deşi David a fost fără de carte, totuşi vezi limpede cum l-a povăţuit Duhul lui Dumnezeu.

Astăzi şi Biserica se chinuie, fiindcă lipseşte dumnezeiasca iluminare şi fiecare ia lucrurile aşa cum vrea. Se strecoară şi părerile omeneşti, şi după aceea se nasc patimi, iar apoi diavolul treieră. Ca atare, oamenii stăpâniţi de patimi n-ar trebui să ceară stăpânire peste alţii.

- Adică, Părinte, oamenii trebuie să ceară cu stăruinţă iluminarea dumnezeiască?

- Da, fiindcă altminteri soluţiile pe care le dau sunt numai lucrare a minţii, iar apoi se creează zăpăceală. Conferinţe, paraconferinţe... (prin formularea aceasta, Cuviosul nu se referă la toate conferințele, ci la acele conferințe care sunt convocate pentru subiecte care deja sunt statornicite de Biserică și care nu mai trebuiesc discutate). Şi răul este că mai înainte nu s-au cunoscut pe ei înşişi. Şi aceasta pentru că nu preţuiesc cunoştinţele întregii lumi cât preţuieşte o cunoaştere de sine. Când omul îşi recunoaşte cu smerenie starea sa păcătoasă, atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om al lui Dumnezeu. Dacă unii s-ar fi cunoscut pe sine, atunci şi-ar îi văzut halul în care sunt şi ar fi tăcut din gura.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 216-218)