Suntem în epoca internetului şi nu ne putem plânge că nu avem un acces facil la literatură teologică de calitate, la texte fundamentale din operele Sfinţilor Părinţi sau ale unor teologi contemporani. O mare oportunitate, dar şi o mare provocare. Ca oameni simpli, cu păcate şi slăbiciuni multe, cum să ne raportăm, spre exemplu, la un text din sfera asceticii ortodoxe, care ne vorbeşte despre lucruri „subţiri”, despre „ispitele de-a dreapta”, despre trezvie şi paza minţii etc.? În faţa paginilor ce descriu realităţi duhovniceşti mai presus de fire, ce depăşesc cu mult palidele noastre experienţe spirituale, cum e mai bine să procedăm? Are vreun rost să le parcurgem sau mai bine alocăm şi acest timp unor texte mai accesibile, ca pentru catehumeni?

Precum în învăţământul laic, şi iniţierea în tainele teologiei se face tot gradual, începându-se cu alfabetul, adică însuşindu-ne învăţăturile de bază ale credinţei. Aşa cum unui elev de clasa a doua nu-i recomanzi să citească un tratat de chimie anorganică, tot aşa ar fi firesc să nu recomanzi Filocaliile unuia care abia reuşeşte să ţină post sau să-şi facă rugăciunile de seară. Pare a fi un lucru de bun simţ. Mai mult, această atitudine este îndreptăţită şi de reacţia unora care s-au avântat în astfel de lecturi şi, nepricepând mare lucru, dar înţelegând totuşi că ei sunt departe de nivelul la care este autorul, om cu viaţă sfântă, au ajuns să cadă într-o cumplită deznădejde. Şi cum n-ar fi aşa, când te apuci să măsori distanţa care te desparte pe tine, om plin de patimi şi de neputinţe, de un sfânt care vorbeşte despre coborârea minţii în inimă sau despre descoperirile pe care i le-a încredinţat Dumnezeu? Şi Sfântul Apostol Pavel pare să întărească ideea unei atitudini rezervate vizavi de astfel de lecturi, atunci când îndeamnă: „nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 26).

În pofida argumentelor de mai sus, o abordare luminată de discernământ duhovnicesc ne conduce la concluzia că nu trebuie evitată, ci chiar este necesară lectura unor texte mai „grele” din câmpul teologiei. Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, povesteşte că la începutul vieţii sale călugăreşti a rugat pe un pustnic din Athos să-i vorbească despre „rugăciunea înaltă”. Pustnicul i-a replicat: „Vom vorbi despre cele ce sunt în limitele măsurii noastre; a vorbi despre ceea ce este mai presus de noi se poate preschimba în grăire în deşert”. Atitudinea „cuminte” a oricărui creştin ar fi fost ca, în faţa unor astfel de spuse, să se „smerească” şi să nu mai insiste, plecând capul în pământ. Dar am fi vorbit de o falsă smerenie, nu de una autentică. Adevărata smerenie are o altă reacţie şi o putem intui luând aminte la insistenţa Părintelui Sofronie care, deşi mărturiseşte că s-a „ruşinat”, totuşi a îndrăznit înaintea acelui pustnic cu următoarele cuvinte: „Este drept, eu doresc să aflu despre ceva mai desăvârşit, despre ceea ce depăşeşte măsura mea. Dar nu pentru că pretind la ceea ce este mai presus de mine, nu; ci pentru că mi se pare a fi neapărat nevoie a zări cumva o stea călăuzitoare, pentru a mă cerca pe sine-mi dacă sunt pe calea cea dreaptă. Pe vremuri, marinarii se îndreptau după o stea nespus de îndepărtată; aşa şi eu, aş dori să am în duhul meu viziunea adevăratului criteriu, fie el negândit de înalt, spre a nu mă împăca cu acel puţin ce am cunoscut până în ceasul de faţă”. Pustnicul cu viaţă sfântă a apreciat această atitudine a Părintelui Sofronie, arătând că ea nu numai că este îngăduită, dar că „aşa şi trebuie” (citatele sunt din Arhimandritul Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 87).

Aşadar, a învăţa despre lucruri cu mult peste măsura mea duhovnicească nu trebuie evitat, dimpotrivă. Aşa cum un obiect în spaţiu îşi defineşte poziţia prin trei coordonate şi eu, ca om, pentru a mă plasa pe o traiectorie spirituală corectă, care să-L aibă drept ţintă pe Dumnezeu, trebuie să am această întreită preocupare pentru: 1) asimilarea învăţăturii dreptslăvitoare a Bisericii lui Hristos; 2) încredinţarea ce vine în inimă, ca urmare a unei vieţi ascetice şi de rugăciune; 3) îndrumarea unui duhovnic. În cea dintâi categorie se înscriu şi lecturile teologice, care ne sunt un foarte serios reazem şi imbold pe Cale. Important e să evităm extremele: nici să nu ne descurajăm, conştientizându-ne limitele şi starea de păcătoşenie, nici „să nu ne socotim noi înşine înţelepţi” (cf. Romani 12, 16) pentru simplul fapt că ne-am îmbogăţit bagajul de cunoştinţe şi vocabularul, chiar dacă am citi un vagon de cărţi şi am avea trei doctorate în teologie.

Lecturile din Sfintele Scripturi sau din cărţile teologice sunt tot o formă de rugăciune. Şi aşa cum rostesc de mai multe ori pe zi cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, deşi nu am ajuns la rugăciunea inimii, tot aşa pot lectura pasaje din scrierile Sfântului Grigorie Palama, chiar dacă nu am ajuns încă (vedeţi ce optimist sunt?) la vederea luminii dumnezeieşti. Şi lecturile sfinte, şi rugăciunea, şi cuvântul primit prin duhovnic, mai ales în taina spovedaniei – toate îmi dau Viaţă, pentru că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca 4, 4; cf. Deuteronom 8,3). Împărtăşindu-mă de prezenţa Lui, inima mea se aprinde tot mai mult (v. Luca 24, 32) şi abia aşa mă pot lepăda de tot păcatul, de condiţia mea de om trupesc. Hristos Domnul nu este doar ţinta călătoriei mele, ci şi Calea Însăşi, dar şi Cel Ce mă însoţeşte pas cu pas. Astfel, răspunsul la întrebarea din titlu este: Da, are rost să caut a cunoaşte cele înalte; e doar un mod prin care eu încerc să-L cunosc, de fapt, pe El – Necunoscutul Acesta atât de familiar inimii mele.