Acum o lună, mai exact pe 16 decembrie, au fost publicate rezultatele unui sondaj realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte și cu Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române. Desfășurată sub titulatura „Barometrul vieții religioase”, cercetarea vine să evidențieze și ce impact a avut, din perspectivă religioasă, 2020 (anul „pandemic”) asupra populației. Nu voi comenta aici procentele care au „cântărit” raportul (relația) dintre stat, politicieni, lideri de opinie, presă și cultele religioase. Vă asigur că merită lecturate, întrucât radiografia aduce nuanțe cel puțin surprinzătoare (studiul este disponibil pe larics.ro).

Sondajul plasează oarecum neașteptat Biserica pe primul loc în topul încrederii: 71,2% dintre români au foarte multă (41,4%) și multă încredere (29,8%). Pe următoarele locuri se plasează Armata (61,8%=17,8%+44%), Academia Română (47,6%=9,4%+38,2%), primăriile (43%=11%+32%) etc. Cumva constant pentru sondajele realizate după 1990 este procentul celor ce cred în Dumnezeu: 90,2%. Dintre aceștia, 63,8% se consideră („sigur da”) ca fiind persoane religioase (față de 26,6% „mai degrabă da”). Și tot coborâm. Doar 36,1% participă la slujbe religioase „o dată pe săptămână sau mai des”, deși 68,2% au declarat că se roagă „zilnic sau aproape zilnic”. Ce avem aici? O ilustrare în date statistice a mentalității celor ce se regăsesc în acel: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu prea le am cu biserica”.

Sfântul Apostol Iacov are un cuvânt extrem de tăios la adresa celor credincioși doar cu numele: credința, „dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși” (Iacov 2, 17). Și nu se referă doar la fapte de milostenie față de aproapele, ci la împlinirea tuturor poruncilor dumnezeiești: „Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (2, 10). La urma urmei, „și demonii cred și se cutremură” (Iacov 2, 19). Deci simplul fapt de a mărturisi – „Eu cred” – nu e mântuitor, dacă nu e și transpus în fapte. Și nu te poate izbăvi de „compania” demonilor.

Mai dureros decât faptul că suntem un popor majoritar credincios, dar majoritar „nepracticant”, este faptul că între cei „practicanți” sunt mulți cei care nu au biruit încă ispita formalismului. Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003) numea acest fenomen cu un termen inventat de scriitorul C.S. Lewis, „churchianity”. Termen echivalat în limba română cu „bisericozitate” de către Ioan-Lucian Radu, traducătorul volumului „Ești creștin sau doar bisericos? Cuvântări despre trăirea autentică a credinței” (Editura Doxologia, Iași, 2020). Această lucrare cuprinde nouă cuvântări ținute de Mitropolitul Antonie în 1990, al căror subiect este și comportamentul celor care au o „adeziune formală la învățăturile și practica Bisericii, fără o trăire duhovnicească în adevăratul sens al cuvântului” (p. 10). Eu aș vedea, pe viitor, o canalizare a energiilor pastorale exact către această categorie, a celor ce vin frecvent la slujbe, dar nu sunt încă „mădulare vii” ale trupului lui Hristos (v. I Corinteni 12, 12-27). Mai degrabă decât asupra celor ce-și declară credința, dar frecventează biserica „din an în Paști”. Pentru cei din urmă va conta enorm ca, atunci când, într-un final, vor trece pragul lăcașului de cult, să găsească o comunitate bine așezată, cu duh bun, într-un spațiu al pocăinței și al iubirii nefățarnice.

Închei cu o concluzie a Mitropolitului Antonie de Suroj, conturată după o cercetare atentă a cauzelor pentru care unii sunt doar „bisericoși”, iar nu „trăitori autentici ai credinței”. Iată câteva „aspecte ale Bisericii noastre care sunt legitime dar care, în loc să devină o expresie plină de bunătate a vieții în comun a Bisericii, au devenit autosuficiente. Frumusețea dumnezeiască ce ni se revelează devine simplă estetică; regulile de viață care sunt poruncile ‒ moduri în care putem trăi ‒ devin reguli care ucid viața. Iar comunitățile sunt mult prea des comode, fiindcă nu există nici acceptare și nici respingere a celuilalt, ci doar propria protecție împotriva celorlalți” (op. cit., p. 135). Păstorul care se dăruiește cu adevărat comunității sale este cel care stăruie, „cu timp și fără timp” (II Timotei 4, 2), tocmai asupra tămăduirii și izbăvirii de această maladie numită „bisericozitate”. Iar credinciosul care vrea să „le aibă cu biserica” este cel care-și deschide total inima către Dumnezeu și către aproapele, în ascultare de duhovnic și în permanentă comuniune cu frații săi de credință.