Într-una din zile, pe când spălam vasele şi dereticam prin bucătărie (lucru ce nu se întâmplă prea des, fie şi pentru că sunt zile întregi pe săptămână în care nu apuc a mânca acasă), m-am întrebat de ce, faţă de anii din urmă, acum nu mai aştept ca soţia să exprime, la întoarcerea acasă, nici o silabă de apreciere pentru aportul adus la treburile casnice. Şi am înţeles, străfulgerat, că orice pretenţie pe care aş avea-o de a mi se mulţumi sau, mă rog, de a fi apreciat cumva, m-ar plasa în afara casei (fapt de nedorit, evident!). Că aş avea, de fapt, o aceeaşi aşteptare pe care o are un străin de familie, cel ce nu are, adică, nici o obligaţie în a-şi asuma astfel de responsabilităţi... Şi imediat am făcut conexiunea cu un cuvânt al Domnului, care sună aşa: „Cine dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din ţarină: «Vino îndată şi şezi la masă?» Oare, nu-i va zice: «Pregăteşte-mi ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mi, până ce voi mânca şi voi bea, şi după aceea vei mânca şi vei bea şi tu»? Va mulţumi, oare, slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: «Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem»” (Luca 17, 7-10).

În acel moment, în bucătărie fiind, cu mâinile trebăluind în chiuvetă, am înţeles de ce a spune că suntem „slugi netrebnice” şi că nu ne-am făcut decât „datoria” nu este un lucru nici înjositor, nici lipsit de apreciere. Pentru că e firesc, atâta vreme cât suntem în Casa Domnului, să ne şi comportăm precum orice alt casnic al Domnului (Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor că sunt „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” – v. Efeseni 2, 19). Şi nu e nimic neobişnuit în asta. Pasărea nu este lăudată că zboară, că doar de aceea i-a dat Dumnezeu aripi. Aerul nu este lăudat că ne asigură oxigenul, doar e în firea lui asta. Mama nu caută apreciere că şi-a hrănit sau îngrijit pruncul – dacă e o mamă în toate minţile, nici nu concepe să facă altfel! Tot aşa, omul care e cu adevărat în Dumnezeu nu simte nevoia de a primi vreo apreciere pentru ceea ce face... în numele Domnului! E în firescul lucrurilor să fie aşa. Nu numai că nu e ceva înjositor să-ţi faci datoria ca o „slugă netrebnică”, e chiar o chestiune de demnitate; abia când eu lucrez aşa, mă arăt pe mine a fi demn de statutul de fiu al lui Dumnezeu – sunt, ca să spun aşa, fiu al Tatălui meu! Invers, vai mie când nu voi face şi nu voi lucra după harul care este în mine! Abia aceasta este ceva neobişnuit, nefiresc...

A nu se deduce, din cele de mai sus, că nu ar trebui ca cineva să mulţumească soţului sau soţiei sau oricui pentru un ajutor primit, ori să nu arate apreciere pentru munca şi devotamentul celuilalt. Ceea ce am vrut să subliniez e că nu trebuie să pretindem recunoştinţa sau aprecierea cuiva indiferent de ceea ce facem, indiferent de cât de mare este jertfa făcută sau dacă era ori nu era de datoria noastră să împlinim un anumit lucru. Altminteri, vom avea mereu motive de suferinţă, iar smerenia rămâne doar un cuvânt de dicţionar, nu o atitudine pe care ne-am străduit să ne-o împropiem. Aceasta este însă doar o faţă a problemei, cea dinspre noi. Celălalt aspect nu vizează ce trebuie să facă (sau nu!) celălalt pentru mine, ci ceea ce sunt eu chemat să fac pentru el. Această a doua faţetă a problemei ne indică faptul că, dacă nu trebuie a pretinde apreciere, este, în schimb, obligatoriu să mulţumim sau să fim recunoscători faţă de toţi cei care se ostenesc în viaţă (şi) pentru noi. Acelaşi Dumnezeu care ne învaţă să zicem: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”, ni se adresează, când împlinim cele rânduite, cu aceste cuvinte: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Matei 25, 21). Ce altceva decât apreciere sau mulţumire este aici?

Suntem în ziua de prăznuire a celui mai popular sfânt al creştinătăţii, Sfântul Ierarh Nicolae. Un sfânt care a inspirat atâtea generaţii de sfinţi, dar şi personaje precum Moş Crăciun (sau Santa Claus, cum mai e cunoscut în lume). Este sfântul care s-a impus în conştiinţa tuturor ca model de bunătate şi de dărnicie. Un sfânt care nu a pretins nimic de la nimeni, în schimb s-a dăruit total şi necondiţionat semenilor săi. Iată un argument în plus pe care-l aduc în sprijinul gândurilor exprimate mai sus; căci numai dăruirea şi iubirea necondiţionate sunt dumnezeieşti – adică demne de cea mai înaltă chemare a omului, sfinţenia.

P.S.: A nu se deduce că eu aş fi vreun model de implicare în treburile casnice. Din păcate (chiar păcate!)... Dar am constatat, în puţinele situaţii de genul celor evocate la începutul articolului, că rugăciunea unită cu orice lucrare pe care omul este dator să o facă pe pământ – chiar şi cea mai măruntă ori mai neplăcută – devine inspiraţie curată. Nu zăcutul în plânsul de neputinţă, nu revolta că noi ne ocupăm de lucruri neînsemnate, în timp ce alţii sunt dedicaţi unor idealuri înalte, nici visatul cu ochii deschişi. Acestea nu ne zidesc. Când Dumnezeu este cu mine şi spălatul vaselor devine lucru împărătesc!