Bătrâneţea este experienţă bogată, dar experienţa mărginirii puterilor omeneşti, a insuficienţelor lumii, privită în ea însăşi. Prin aceasta bătrâneţea e vedere a unui alt plan al existenţei decât cel al lumii. Ea trăieşte în vecinătatea misterului. E preocupată de el. Însăşi viaţa omenească şi toată existenţa îi pare ca mister. Ea se gândeşte mai mult la Dumnezeu, îşi pune toată nădejdea în mila Lui. Ea înţelege rostul lumii şi al vieţii pământeşti, dar ca rost de cale spre viaţa de dincolo de timp. Cele făcute şi suferite în viaţă ni se arată de folos, dar numai dacă ele au slujit înnobilării noastre, care ne deschide veşnicia fericită.

O viaţă sterilă în cele bune, scutită de suferinţe, ne va condamna la o veşnică uscăciune. Bătrâneţea poate fi de folos şi în acest caz, făcându-l pe om să se schimbe măcar la sfâşitul vieţii şi învățându-i pe alţii să pornească mai curând pe calea celor bune.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1993, pp. 132-133)