Sfânta Împărtăşanie nu este un premiu acordat elevilor sârguincioşi, nici coroniţa ce încununează pe luptătorul întru cele ascetice. Este, în primul rând, leac de tămăduire trupească şi sufletească. De aceea, respectând anumite rigori duhovniceşti – atunci când se impune oprirea de la împărtăşire mai ales pentru lipsa pocăinţei şi a dorinţei de îndreptare –, uneori a spune unui om „schimbă-ţi viaţa şi după aceea vino să te împărtăşeşti” poate echivala cu decizia unui medic care ar trimite pacientul acasă să se vindece, mai întâi, şi abia apoi să revină la cabinet pentru a i se prescrie un medicament pentru boala de care suferă! În această problemă este extrem de important discernământul duhovnicului. Acesta trebuie să caute mereu încredinţare în inima sa pentru deciziile luate.

***

Unii tâlcuiesc şi acum într-un mod greşit o rugăciune a Sfintei Liturghii în care se spune, cu puţin înainte de momentul împărtăşirii: „Şi ne învredniceşte, prin mâna ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi, prin noi, la tot poporul”, cum că aici ar fi un argument cum că, dacă se împărtăşeşte slujitorul altarului, atunci s-ar împărtăşi, astfel, şi cei care nu se cuminecă propriu-zis, dar sunt prezenți la slujbă. Or, este aberant a susţine că te poţi împărtăşi prin intermediul altcuiva. (Asta ne aduce aminte de gluma aceea amară, că „şampania este băutura clasei muncitoare... dar pe care o bea prin reprezentanta ei, burghezimea!”). Relaţia cu Dumnezeu, chiar dacă mijlocită, nu se poate „consuma” exclusiv prin intermediari; după cum ea nu se poate epuiza nici doar la nivel privat, personal, ignorând dimensiunea comunitară.

***

Împărtăşania nu se dă celui cuminte şi moraliceşte impecabil, dar cu pretenţia că „i se cuvine”, ci se dă celui ce este în permanentă stare de pocăinţă, care are conştiinţa că a „cheltuit în păcate viaţa lui” şi care, la fiecare Sfântă Liturghie, reface traseul fiului risipitor, de la chinuitoarele roşcove ale unei existenţe (încă) în afara lui Dumnezeu la negrăita veselie a Cinei la care se jertfeşte „viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 23).

***

Nici un credincios nu se poate apropia de Trupul şi Sângele lui Hristos – noul Pom al vieţii, dacă are aceeaşi atitudine ca protopărinţii noştri, constituită din a te ascunde, a nu mărturisi, a da vina pe alţii şi a nu te căi. Aşa cum Adam şi Eva s-au ascuns de Dumnezeu după ce au comis ceea ce numim păcatul originar, tot aşa există o tendinţă şi în noi de a ne ascunde păcatele noastre, ca şi cum am putea ascunde ceva de Hristos (v. Ioan 2, 23-25). Dacă cineva se ascunde de Dumnezeu, fie nemărturisind la spovedanie păcate săvârşite, fie nechemându-L pe Domnul în viaţa de zi cu zi, în toate ale sale, atunci nu este vrednic a se împărtăşi. Apoi, chiar şi dacă se mărturiseşte, îşi recunoaşte păcătoşenia şi îşi pune viaţa înaintea lui Dumnezeu fără a se ascunde în vreun fel, dar dă vina pe alţii pentru cele săvârşite (pe mediul în care a crescut, pe influenţa familiei, pe contextul social etc.), atunci tot nu este vrednic a se împărtăşi. După cum nu se poate împărtăşi cel care nu se căieşte pentru păcatele săvârşite, care nu arată că vrea să-şi schimbe viaţa, care nu alege să trăiască în Hristos.

***

„Cerberii sfântului potir” îi numea Părintele Roman Braga pe cei care nu înţeleg că participarea credinciosului la Sfânta Liturghie nu poate fi deplină decât dacă acesta se şi împărtăşeşte. Că nu toţi înţeleg, că nu toţi vor sau caută a se pregăti în acest sens, e o parte din adevăr. Cealaltă parte, cea mai consistentă, îi revine preotului care nu se străduieşte să-i aducă pe credincioşi la conştiinţa unei vieţi duhovniceşti care să le permită a răspunde pozitiv la chemarea: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!” Rolul celui care aduce sfântul potir la momentul amintit între uşile împărăteşti nu se reduce doar la acela de a veghea ca nu cumva cineva să se apropie fără pregătirea adecvată (incluzând spovedania, în urma căreia duhovnicul să-i dea binecuvântarea de a se împărtăşi). Dacă se reduce doar la atât, atunci Părintele Roman Braga avea dreptate, nu e preot, e cerber. Dacă însă preotul se şi străduieşte ca aceia pe care-i păstoreşte să nu trateze nici cu indolenţă, nici cu pseudo-evlavie, ci să înțeleagă importanța primirii Sfintelor Taine, atunci el îşi ia cu adevărat în serios rolul de „iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1).