Păcatul împreunării haotice, fără făgăduinţă şi fără binecuvântare, este fără umbră de îndoială cel mai prezent în lumea de azi şi suma sintetică a tuturor păcatelor. De fapt, el a acaparat însăşi noţiunea de păcat: „Părinte, am păcătuit”.

Aceasta pentru că acest păcat poate fi săvârşit cu toate simţurile trupului, cu sufletul şi cu mintea, infestând abil întreaga fire cu animalitate iresponsabilă şi cu dependenţă de plăcere. De asemenea, păcatul desfrânării este atât de efectiv şi de prezent pentru că se săvârşeşte în taina trupului uman, care devine instanţă care dictează moartea libertăţii şi instaurarea robiei. De orice duşman, oricât de cumplit poţi fugi, dar de trupul tău nu. Singura şansă de scăpare este schimbarea fundamentală a minţii, care trebuie să devină, din casă a conspiraţiei plăcerii, Biserică a Dumnezeului celui viu.

Pentru început, să vedem de ce acest păcat tiranizează umanitatea de la începuturile lui fiind responsabil de cele mai multe morţi veşnice şi nu numai. Omul a fost zidit ca fiinţă duală, trup şi suflet, având în sine animalitatea ca moştenire, dar pe care trebuie să o transfigureze prin har şi să o asume pe altarul de jertfă al lui Dumnezeu. Creatorul nu avea nevoie de jertfe de animale, ci ele erau doar proorocia iniţiatică a dorului lui Dumnezeu ca omul să-şi jertfească animalitatea pe altarul iubirii şi să devină o fiinţă euharistică şi creatoare prin har, asemănându-se cu Cel Preacurat. Animalitatea este un dat ireproşabil, ea rămâne ca o şansă şi un risc, prin care omul înţelege şi asumă întreaga creaţie, dar şi o tentaţie de a cădea în tenebrele materiei subversive şi redundante, în cercul vicios al plăcerii şi durerii. Calitatea omului de fiinţă sexuată a fost însămânţată în om de Dumnezeu pentru ca acesta să ajungă la culmile iubirii fără prihană, acolo unde naşterea de viaţă este lumina asemănării cu Născătorul lumilor.

Păcatul desfrânării a aţâţat şi momit omul încă de la naşterea lui în rai şi a fost mereu pricină de moarte în toată istoria umanităţii. Din el au izvorât războaie, molime, bătălii înfricoşate. S-au inventat de către omul dependent de sexualitate în coabitare cu duhul rău chiar şi religii care celebrau împreunările animalice şi orientau cultul uman către cel viclean.

În vremurile moderne, păcatul acesta a infestat toate domeniile vieţii, datorită transformării umanităţii în monedă de schimb şi în marfă de iarmaroc ontologic. De la rochia scurtă purtată pe stradă sau la servicu până la cohortele de secretare din firme, de la dezvoltarea modei ca perisabilitate a plăcerii conformiste până la întunecatele stabilimente ale păcatului, toate sunt note dintr-un roman al devenirii omului în marfă, care-şi vinde trupul pentru confort, materie şi plăcere. Mai grav este faptul că lupanarele oribile din evul medieval s-au mutat mult mai aproape de casele noastre, mai exact tronează în casele noastre, la distanţă de doar un clic de ochii şi minţile curate (până când?) ale copiilor noştri. Fornicaţia a devenit acum un divertisment accesibil oricui. Vrăjmaşului regnului uman şi al lui Dumnezeu a înţeles de mult că aţâţând umanoizii către plăcere trupească, va declanşa o pandemie erotică de mii de ori mai grea decât orice ciumă ori sida. Şi toată această pandemie aduce roade grase pe mesele schimbătorilor de bani şi de suflete din infern: miliarde de bebeluşi ucişi, concepuţi în păcat şi aruncaţi la periferia fiinţei, transformând părinţii în criminali de drept comun.

Păcatul erotismului dezordonat are funcţia de a impregna nu numai pântecele femeilor ci întreaga fiinţă devine loc de celebrare a înstrăinării de Dumnezeu şi abator uman, şi la femei şi la bărbaţi. Trupul întreg devine stabiliment al păcatului şi se îmbolnăveşte de nefiinţă dependentă, iar simţurile devin intrări ale plăcerii care îl alungă de Duhul Cel Preacurat din templul Său. Este simptomatică în acest sens o rugăciune de la Taina Sfântului Maslu: „Sau cu ochii au poftit, sau cu mirosul s-au desfrânat, sau cu gustul s-au dezmierdat, sau cu vreo aprindere oarecare trupească şi sufletească s-au despărţit de a Ta voie şi sfinţire, orice au greşit şi ei şi noi, ca un Bun şi de oameni Iubitor, iartă”.   

Atitudinea de iertare responsabilă a Mântuitorului oridecâte ori întâlneşte un om suferind de acest apex al păcatelor (samarineanca, Maria Magdalena, femeia păcătoasă mironosiţă, femeia condamnată la ucidere cu pietre) arată faptul că Dumnezeu înţelege neputinţa şi iartă durerile trupului întunecat prin dependenţă, izbăvind lumea de stricăciune prin har.  

De multe ori întâlnim la Spovedanie o atitudine de frondă şi de explicare raţională a păcatului desfrânării din partea tinerilor: „Ce părinte, ne iubim amândoi, este normal să trăim împreună, nu facem nici un rău nimănui”. La o primă vedere, gândirea tinerilor concubini ţine de logica acestei lumi. Iubirea lor e împărtăşită reciproc, poate se şi gândesc la căsătorie etc. Însă ceea ce nu ştiu tinerii înfocaţi de iubire este faptul că, într-un fel sau altul, prin iubire iresponsabilă, se ucid pruncii iubirii lor. Ei, fără să ştie, Îi fură lui Dumnezeu un dar pe care El oricum li-l dă, acela al iubirii. Ei transformă focul iubirii lor în înstrăinare de Dumnezeu, călcare de poruncă şi, ceea ce este mai grav, în pricină de omorâre a pruncilor.

Numai iubirea biecuvântată de Dumnezeu, trecută prin cuptorul de foc al Evangheliei, încoronată în har prin Cununie, jertfită în feciorie şi aşteptată cu dor în taină, mustind de lumină, orbitând în jurul Tronului lui Dumnezeu şi chemându-L la sine pe Domnul din Cana Galileii, are şanse de a deveni icoană a iubirii creatoare a lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că iubirea adevărată este născătoare şi euharistică, firavă de se poate ascunde într-o petală de păpădie, însă mai puternică decât toate veacurile pământului, pentru că dă naştere unor suflete nemuritoare care dau mărturie în veci despre viaţa care se revarsă din Dumnezeu şi umple universul de bucurie.