Se povesteşte despre vestitul stareţ Nichita de la Valaam († 1907) că se temea mult de moartea năprasnică şi se ruga mereu lui Dumnezeu ca înainte de moarte să îi trimită boală cât mai grea şi îndelungată, aşa încât, după spusele lui, „prin răbdarea bolii să îl plec măcar puţin spre milostivire pe Dreptul Judecător, Care dacă vrea îmi poate socoti aceasta în locul faptelor bune, pe care nu le am”. Un altul, zăcând pe patul de moarte, îşi mângâia prietenii zicând: „Nouă luni de zile m-am chinuit ca să vin în această lume: oare sunt mult nouă luni de chin ca să ies din ea?”. Şi, cu adevărat, boala dinainte de moarte are o mare însemnătate. Ea le-a adus multor păcătoşi veşnica mântuire.

Mii de păcătoşi au luat cunoştinţă de Dumnezeu şi de sufletul lor de-abia în vremea bolii dinainte de moarte. Şi luând cunoştinţă de aceste două mari realităţi, pe care le uitaseră toată viaţa, s-au pocăit cu amar, şi-au plâns viaţa cheltuită nebuneşte, s-au împărtăşit; şi astfel, curăţiţi prin lacrimile lor şi prin sângele lui Hristos, s-au învrednicit să intre în luminatele curţi cereşti. Este limpede, aşadar, că boala dinainte de moarte vine din milostivirea lui Dumnezeu. Nu face nimic dacă rudele şi prietenii noştri se chinuie în jurul nostru în vremea bolii noastre dinainte de moarte. Lucrul acesta e tot spre binele lor. Prin această slujbă, ei îl îndatorează pe Făcătorul oamenilor, Care le va plăti însutit. Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 117-118)