Scrisori din Occident (XVIII)

Remediile pe care ni le propune Biserica în lupta cu akedia sunt cu totul altele decât cele pe care ni le propune psihologia, care caută să-l facă pe om să uite de starea aceasta – ia medicamentul cutare, care îți creează o stare euforică, du-te, ia-ți o vacanță, ieși cu prietenii, cu alte cuvinte, uită; dar, omul nu are cum să uite la nesfârșit starea pe care o traversează...

Biserica ne învață, în primul rând, că trebuie să ne asumăm starea noastră. Când am o viață dezordonată, mă uit aiurea la filme, mă întâlnesc și vorbesc aiurea la telefon cu prietenii, vrute și nevrute și tot felul de prostii pentru care și zice Hristos că o să dăm seama la Judecată. De câte ori facem lucrurile acestea, să avem bărbăția să spunem că suntem goi sufletește și că, deocamdată, ne e groază de întâlnirea cu noi înșine și cu Dumnezeu. Vorbesc două ore la telefon și nu mai știu ce să zic, ce să fac, ca să nu mă întorc la singurătatea și la groaza de a mă întâlni cu mine însumi: și ce mai face ăla, ai auzit de aia, și așa mai departe. Cum îmi sporesc părerea de bine despre mine? De cele mai multe ori, înjosindu-i pe ceilalți. Micșorându-i pe ei, cred că devin eu mai mare și mai luminos.

Un alt lucru important este rânduiala de viață – să-mi știu norma de somn, de muncă, de mâncare, de relații sociale. Singuri riscăm să ajungem deprimați, dacă evităm mereu să ne întâlnim cu oamenii; însă prea mult întâlnindu-ne cu oamenii, iarăși sunt riscuri să devenim deprimați sau împrăștiați. Și fiecare, prin spovedanie, poate să-și găsească această rânduială, care e foarte importantă pentru a pune început bun.

O altă atitudine de cultivat este atenția, bărbăția, fermitatea. Bărbăția nu e specifică doar individului de gen masculin, ci persoanei, în general. Bărbăția e o atitudine duhovnicească, când persoana își impune, în mod curajos, să facă un lucru sau altul, chiar dacă e riscant, chiar dacă e greu, chiar dacă trebuie să se strâmtoreze pentru asta.

Putem duce o luptă împotriva akediei și la nivel rațional, evitând clișeele, evitând contextele. Știu că întâlnindu-mă cu o anumită persoană care e în depresie, eu însumi fiind fragil sufletește, ajung să vin amărât de la întrevederea cu ea. O vreme, pot să evit respectuos aceste întâlniri.

Dar, cel mai mult, pentru ieșirea din akedie ajută citirea de carte duhovnicească, în special a Evangheliilor, și rugăciunea. Rugăciunea deznădăjduitului nu are egal în intensitate cu nici o altă rugăciune. Doar că trebuie să facem această rugăciune cu o nădejde mai presus de deznădejde. De câte ori suferim, de câte ori ne e greu, de câte ori ne uităm în pământ și nu mai avem putere să ne ridicăm mintea la Cer, pe lângă rugăciunea Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul, Sfântul Ioan Scărarul ne învață să ne rugăm, pe metanier, de câte ori putem, de 20 de ori, de 30 de ori, cât poate fiecare, cu un verset din psalm: „Doamne, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție”, iar Sfântul Ignatie Briancianinov recomandă să ne rugăm așa: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate câte ai îngăduit să vină asupra mea, că eu pentru păcatele mele sufăr aceasta; pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”. Rugăciunile acestea ajută foarte mult, și asta nu e doar teorie. În Biserică, totul e faptă, totul e practică, totul e empiric și totul e testat. Teologia noastră este una empirică, în sensul că tot ceea ce ne învață astăzi Biserica s-a dobândit prin experierea, prin practicarea acestor învățături și tragerea de concluzii de către înaintașii noștri sfinți, care au consemnat și ne-au transmis până astăzi tradiția aceasta de tămăduire.