În aceste zile premergătoare Crăciunului, preoţii ortodocşi merg prin parohii, pe la casele credincioşilor, cu „ajunul”. Cântând troparul Naşterii Domnului, ei oferă spre închinare celor care îi primesc icoana pe care sunt zugrăviţi dumnezeiescul Prunc şi Maica Sa. Ceea ce se întâmplă în chip văzut – iar „ajunul Crăciunului” înseamnă primirea icoanei – are un corespondent în ceea ce se întâmplă (sau urmează a se produce) în chip nevăzut. Căci inima omului este, de fapt, locul unde Hristos, după al cărui Chip suntem creaţi, doreşte a Se naşte. Aceea e ieslea la care râvneşte, iubindu-ne atât de mult încât Se micşorează pe Sine până la nivelul la care noi Îl putem cuprinde pe El, pe „Cel ce este de necuprins”. Cine nu poate sau nu vrea să înţeleagă lucrurile în felul acesta nu a ratat doar întâlnirea cu preotul purtător de icoană, ci însăşi întâlnirea cu Viaţa, cu Bucuria, cu Adevărul, nume sub care Dumnezeu îşi face loc în vocabularul inimii şi al minţii noastre.

***

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său lumii, pentru ca lumea să fie dată apoi în mâna Fiului. Cel ce vine smerit printre oameni, încă din primele ore de viaţă înfruntând greutăţi şi lipsuri, va veni la sfârşitul lumii în plinătatea slavei, schimbând ieslea cu Tronul de Împărat. Cel Ce caută înfometat sânul iubitei Lui mame (Maica Domnului mai este numită şi noua Evă), cu voce ca de tunet va săvârși Judecata tuturor la sfârşit, făcând parte celor flămânzi de dreptate. Nu este lucru mai înduioșător și mai înfricoșător, totodată, în întreaga istorie a omenirii decât să vezi pe Cel Ce „Se îmbracă cu cerul ca şi cu o haină” fiind înfăşat în scutece modeste. Pe „Făcătorul cerului și al pământului” ca un prunc neajutorat.

***

Nașterea lui Hristos pe pământ are proporţii şi implicaţii de neegalat. Toată creaţia îşi desluşeşte acum deplin rostul, căci înţelegem că toate s-au făcut prin Fiul şi pentru Fiul. Iar oamenii, prin primirea Lui în vieţile lor, pot nu doar să fie izbăviţi de iadul (șeolul) în care mergeau toţi urmaşii lui Adam, ci şi să urce, treaptă cu treaptă, pe scara îndumnezeirii. Fiul lui Dumnezeu nu a venit să ne civilizeze, să ne facă mai deştepţi sau mai virtuoşi, ci să ne facă dumnezei după har, adică desăvârşiţi.

***

Astăzi, nici măcar secularizarea nu poate alunga din societate sărbătorirea acestui moment de alianţă între Cer şi pământ. Unii au încercat (şi chiar au reuşit) să-l transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă, alții deturnează acum Crăciunul înspre zona comercială. Sunt ţări în care se tot pune la modul serios problema de a înlocui orice nuanţă creştină din vocabularul sau din manifestările sărbătorii. Crăciunul va mai cunoaşte – nu ne facem iluzii – şi alte desfigurări. Dar un lucru e cert: nu va putea fi eliminat vreodată. Până la sfârşitul veacurilor va străbate, la fiecare 25 decembrie, un fior – nedesluşit pentru unii –, care va aduce în suflete un strop de bucurie, un bob de milă, un fir de speranţă.

***

Cutremurătorul fapt al iubirii lui Dumnezeu pentru o făptură atât de ostilă şi de nerecunoscătoare cum e omul nu poate fi surprins mai bine decât făcând recurs la poezie. De aceea, la final, vă las să gustaţi din versurile unui poem, „Colindul copiilor străzii”, scris de Marius Iordăchioaia: