Episcopul Ioanichie al Romanului (secolul al XVIII-lea)

Acest evlavios episcop era de loc din ţinutul Neamţ, iar cu metania din Schitul Slătiorul (astăzi, Vovidenia). Intrând de tânăr în nevoinţa călugărească, a avut mai întâi povăţuitori pe cuvioşii sihaştri de la Pocrov. Apoi, învăţând carte şi deprinzând frica de Dumnezeu, s-a făcut călugăr şi preot ales în schit.

În anul 1746, ieromonahul Ioanichie a fost rânduit stareţ al Mănăstirii Neamţ, căreia îi face unele adăugiri. Iar în toamna anului următor este ales episcop al Eparhiei Romanului, pe care o păstoreşte cu duhovnicească înţelepciune 22 de ani. Acest episcop şi iconom al Tainelor lui Dumnezeu era plin de blândeţe şi de smerenie. Inima şi chilia lui erau deschise pentru toţi, cu aceeaşi statornică dragoste mângâind şi alinând suferinţele omeneşti şi vorbind tuturor de Hristos. Pentru aceea, credincioşii îl căutau şi-l iubeau ca pe un adevărat părinte şi păstor duhovnicesc.

În timpul păstoriei sale, Episcopul Ioanichie a ctitorit şi înnoit multe schituri şi mănăstiri din eparhie, precum: Bogdana, Caşin şi Soveja; Schiturile Sihastru, Buluc, Lepşa, Savu şi altele. În oraşul Roman a întemeiat la Mănăstirea „Precista Mare” primul spital public, întreţinut din veniturile bisericii. De asemenea şi în oraşul Focşani a întemeiat, în incinta Mănăstirii „Sfântul Prooroc Samuil”, un spital public cu acelaşi patron. La ambele spitale, Episcopul Ioanichie făcea vizite canonice, dădea ajutoare şi rânduia ieromonahi slujitori şi călugăriţe surori de caritate.

O altă ctitorie a Episcopului Ioanichie este Schitul Vovidenia de lângă Mănăstirea Neamţ, pe care îl înnoieşte din temelie în anul 1749. În locul bisericii vechi, el înalţă o altă biserică de lemn, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, face chilii, trapeză şi clopote noi şi schimbă numele schitului din „Slătioru” în „Vovidenia”. Apoi adună peste 60 de călugări şi închină schitul Mănăstirii Neamţ. Timp de aproape două secole, Schitul Vovidenia şi Schitul Pocrov au fost locuri de retragere şi linişte ale monahilor din marea lavră. Aici se nevoiau duhovnici din cei mai buni şi schimonahi râvnitori în post şi rugăciune.

La începutul anului 1769, smeritul Episcop Ioanichie îşi dă sufletul în braţele lui Hristos şi este înmormântat în pridvorul bisericii din Mănăstirea Neamţ.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 267-268)