Fecioara Maria se face Născătoare de Dumnezeu și întru noi

Astăzi este ziua când, într-un fel, s-a născut și Maica Domnului. Dacă pe 8 septembrie sărbătorim Nașterea Fecioarei Maria, iată, în această zi de Buna Vestire, Ea a devenit Maica Domnului Dumnezeului nostru și Maica noastră. Căci prin Vestea cea bună, am primit nu doar Mântuitor, ci și Mamă a tuturor neamurilor.

Cugetând la sensul zilei de Buna Vestire, o văd ca fiind un nou început al veacurilor. E ca și cum Domnul Dumnezeu a hotărât să facă din nou lumea. În șabloane vechi poate, în peisaje îmbătrânite de păcat, Făcătorul a dorit să facă din nou omul. Și tot prin Cuvânt. Veacurile se sting ca și cum nu au fost, căci în genunea Facerii, în cel mai tainic și smerit chip, ascuns în pântecele Fecioarei, Dumnezeu îl rezidește pe Adam, prin Cuvântul Hristos, Cel întrupat în chipul tău, al lui, al meu. Ecce Homo!

Și nu acesta este oare Crăciunul cel ascuns? Căci iată, Mântuitorul acum dintâi a venit pe pământ, în adâncul firii umane, nu când noi L-am văzut născându-Se. Acum este clipa Întrupării, acum Zămislirea Vieții noastre, acum undeva, în taină, de nimeni știut, Domnul vine întru noi, în această zi, a Bunei Vestiri. Aș dori să aducem mai mare cinstire acestui moment, să ne oprim mai mult a cugeta la resorturile lăuntrice ale acestei clipe. Căci este clipa în care Tatăl a împărtășit nouă, ucigașilor de Dumnezeu, pe Unicul Său Fiu, Cel Preaiubit, clipa când Domnul Hristos a hotărât să vină, știind ce Îl așteaptă. Iar pentru noi, este cea mai importantă clipă a existenței umane, căci acum firea dumnezeiască S-a făcut una cu cea omenească.

Acum, pentru întâia dată, însă veșnic, eu, tu, cel ce poate lecturezi aceste mărunte cuvinte, ai fost unit veșnic, întru Ipostas, cu Domnul. Iar înlăuntrul acestei mari și adânci Taine locuiește în smerită și cuviincioasă tăcere, Panaghia. Ea este singura făptură din care Domnul a găsit vrednic a-Și lua trupul. Și oare este vreun cuvânt prin care să putem grăi despre Aceasta? Oare poate vreo vorbă a rosti despre Maica lui Dumnezeu? Cum și cu ce cuvinte sau simțiri o putem preamări pe Maica Domnului, când înșiși Sfinții Părinți mărturisesc că nu sunt cuvinte care să poată grăi despre pururea Fecioara Maria? Cu toții o cinstim, deoarece știm că Ea ne este mijlocitoare și ajutătoare în toate câte noi avem nevoie. Ea ne înțelege pe fiecare în ceea ce suntem – fie trăitori ai fecioriei, fie mame, fii ori părinți. Însă cinstirea Îi este cu atât mai adâncă și mai copleșitoare, cu cât conștientizăm trăsăturile de caracter și harismele Sale Preasfinte. Căci când vine vorba despre Maica lui Dumnezeu, simțămintele ce îi izvodesc câtuși de puțin Chipul în inima noastră, vin dintr-o lume de dincolo de cele omenești. Chiar și plăsmuirea Numelui Ei în cugetul nostru se zămislește din lumini diafane, negrăită feciorie și delicatețe.

Pasul cu care pășește Ea în viața noastră poartă o noblețe aparte, o finețe împărătească pe care atât de ușor o putem rata dacă nu ne subțiem duhul cu smerenia și gingășia specifice celor cerești. Și cum putem îndura apoi gândul acesta? Întâlnirea cea dinlăuntru cu Pan-Aghia se zămislește în mireasmă gingașă de crin și tămâie, în nespus de dulce cântare îngerească.

Tot astăzi este ziua când, într-un fel, s-a născut și Maica. Dacă pe 8 septembrie sărbătorim Nașterea Fecioarei Maria, iată, în această zi de Buna Vestire, Ea a devenit  Maica Domnului Dumnezeului nostru și Maica noastră. Căci prin Vestea cea bună, am primit nu doar Mântuitor, ci și Mamă a tuturor neamurilor. Zilele trecute, la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfințite, se citeau la Paremii cuvintele Facerii. Cu rușine și umilință mă recunoșteam atât de mult în protopărinții mei... Oricât de dureros ar fi fost, realizez că sunt o Evă. Cât de normal și de firesc e să fii Adam și Eva... Și atunci mi-a zburat gândul la Maica. În această lume în care tot universul nostru lăuntric și factic se formulează ca o stereotipie adamică, oare cum o fi fost Preasfânta Fecioară? Cum a reușit ea să iasă din acest șablon ontologic, din acest cosmos lăuntric existențial atât de specific întregii umanități supuse poftei, neascultării, voii proprii, ba chiar, iertare, prostiei existențiale? Contemplu și mă uimesc la nesfârșit de înțelepciunea și cumpătarea sa lăuntrică, de curajul, credința, așezarea și cuprinderea pe care eu, nici după atâtea veacuri de când ființa a fost restaurată, nu o pot măcar imagina în sinele meu... Câtă finețe și supunere, dar și câtă iubire de Dumnezeu!

Cum am putea oare cuprinde întru noi cugetarea și modul de ființare lăuntrică al Maicii Domnului! Ce fel de făptură să fi fost încât să poată sparge tiparul Evei? De m-ai putea naște tu din nou, Maica Domnului... Să nu mai fie în mine nici măcar amintirea moștenirii genetice! Nici ca pe un coșmar de demult să nu îmi mai amintesc de mine – reiterarea lui Adam și Eva... Ci întru totul să port înlăuntru sângiurile tale, în chip conștient asumate, asimilate. Deoarece știu că de fapt cumva le purtăm neștiut, toți cei ce am primit întru noi pe Domnul Hristos, prin dumnezeiasca Împărtășire. Căci Aceasta, fiind Trupul și Sângele Celui Care din sângiurile tale și-a luat trup, și în mine s-a sălășluit întrucâtva firea ta, dar istoria firii mele, spinii patimilor mele degrabă, zi de zi o înăbușă... Cum mă voi naște din nou în așa fel încât întru totul, simțiri și gândiri, fapte și orice mod de ființare, să fie înconjurate cu focul neprihănirii Tale? Prin însușirile cu care Doamna Cerului și Pământului ne învăluie în tăcere inimile, Ea se face Născătoare de Dumnezeu și întru noi. În sufletele celor care o primesc, nu rămâne Născătoarea de Dumnezeu din anul zero al omenirii, ci se arată oricând Cea Care Îl naște pe Domnul Hristos, puțin câte puțin, dar zilnic și totodată pururea, prin multe osteneli uneori, dar și neîmpuținat Har.

„Preasfântule Duh, zămislește, rugămu-Te, pre Mântuitorul sufletelor noastre, precum în pântecele Pururea Fecioarei L-ai zămislit. Maica lui Dumnezeu, naște pe Domnul și în biata noastră făptură, precum cândva în iesle L-ai născut. Fii, rugămu-ne, Născătoare de Dumnezeu, în fiecare dintre noi, cei pierduți de la fața Lui prin păcatele noastre.”

În secularizarea zilnică, Maica Domnului pătrunde ca o taină sfântă, aducând cu Sine simțământul veciniciei și al neprihănirii.  Însă cel mai impresionant la Maica Domnului mi se pare tăcerea. Mai tot ceea ce a săvârșit sau a grăit, Ea a voit să rămână în tăcere. Tăcerea este limba veacului ce va sa fie și tot ea este modus vivendi al Maicii Domnului. Unde lumea întreaga vuiește de cuvinte și telecomunicații, când Turnul Babel este la putere, Maica Domnului rămâne statornic și pacinic, tăcere. Liniște. Isihie. Unde miliardele de vorbe scindează Cuvântul și îi anulează permanent sensul, tăcerea Maicii Domnului reușește să Îl împărtășească unit și deplin. Numai tăcerea poate cuprinde în sine pe deplin toate simțămintele și adâncurile unei inimi adevărate. În tăceri sunt ascunse negrăitul har și sfințenia, durerile nașterii acestei lumi, strânse toate în inima Ei și totodată dulceața de nerostit a Iubirii către Fiul Său.

Cine și ce cuvânt ar putea rosti cea mai pătrunzătoare iubire și rugăciune? Sau cine întrupează cel mai bine smerenia? Iată, Doamna Tăcerii, în necuvinte, poate face acestea, căci numai liniștea Ei este nesfârșit de adâncă, nesfârșit de înaltă, nesfârșit de cuprinzătoare și mai ales veșnică. Tocmai această opțiune pentru tăcere, o arată pe Maica Domnului desăvârșită, căci toate cele dinlăuntru ale sale atât de negrăit sunt, încât numai în tăceri și liniști pot fi cuprinse și împărtășite. Căci iată, am rostit cuvinte prea multe despre Cea care a dorit să rămână ascunsă în smerenie. Însă abia acum, închizând pagina vorbelor și ochii cei trupești, începe sufletul a trăi, fără putința de a fi zugrăvită în cuvinte, apropierea Celei întru totul Sfinte, doar în șoapte și suspinuri ale Duhului. Iar aceasta ar fi și cea mai mare ofrandă adusă Ei. Fie ca, ascunși în isihia dragostei Sale, să putem desluși taina prin care să ne închinăm, cu toată ființa, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

De la același autor

Ultimele din categorie