Cred că nici o pildă nu ne înmoaie mai mult inimile şi nu ne predispune spre o mai profundă meditaţie decât această parabolă spusă de Mântuitorul despre rătăcirea şi întoarcerea unui fiu, a celui numit „risipitor” (v. Luca 15, 11-32). Nu e om să nu se poată regăsi în această parabolă, indiferent de starea sa duhovnicească. O putem numi „povestea vieţii mele” fiecare dintre noi. Singura problemă ar putea fi, la o astfel de (firească) raportare, că nu am parcurs-o încă pe toată, că am ajuns cu firul poveştii doar până la un anume punct. Unii abia au plecat de acasă sau mai au „bani de cheltuială”, cei mai mulţi, probabil, se află încă bâjbâind prin noroi după roşcovele aruncate porcilor. Desigur, există și unii supăraţi, de la înălţimea cuminţeniei lor de „frați mai mari”, pe „risipitorii” lor fraţi.  

Cei care lecturează pilda ar putea fi ispitiţi de gândul de a alege calea păcatului, cea care îi îndepărtează de Dumnezeu, bazându-se pe faptul că, la întoarcere, vor fi primiţi ca nişte adevăraţi eroi. Adică pot împuşca doi iepuri: îşi pot satisface toate plăcerile, împlini toate dorințele vicioase, iar când vor ajunge la fundul sacului se vor întoarce și vor avea parte de o primire „triumfătoare”. Numai că apar două probleme: 1) nimeni nu ştie dacă, odată ajuns atât de jos, alături de porci (demoni), va mai avea puterea de a se ridica; 2) nu există nici o garanţie că viaţa unui astfel de om nu se va încheia înainte de a apuca să se întoarcă. Fiul risipitor era neliniştit şi onest în opţiunea sa, el chiar credea că ăsta este drumul său; nu şi-a luat averea şi a plecat cu gândul de a se mai întoarce. Credea că asta este chemarea lui.

Pe de altă parte, puţini caută a reflecta asupra a ceea ce s-a întâmplat a doua zi după momentul de veselie din casa tatălui. Pilda nu ne spune nimic, e un final lăsat deschis. Dar ne putem lesne imagina ruşinea pe care o va fi încercat fiul risipitor în zilele următoare, când îi va fi fost greu să-şi întâlnească privirile cu cele ale tatălui sau ale fratelui său. Recuperarea demnităţii de fiu nu se face în mod automat, ci cu multă pocăinţă şi cu multă lucrare. Şi Maria Egipteanca s-a întors către Dumnezeu-Tatăl după 17 ani de desfrânare, dar i-au trebuit alţi 17 ani de chinuitoare asceză în pustiu pentru a scăpa de poftele ce o încercau. Aşa încât, a pleca de lângă Domnul din simplă curiozitate sau pentru a „juca” rolul păcătosului care se pocăieşte nu este deloc lipsit de mari primejdii şi de multe osteneli.

Nici fratelui mai mare nu i-au priit, probabil, zilele ce au urmat întoarcerii „risipitorului”. Să te vezi, într-o clipă, pus pe picior de egalitate cu unul care „n-a dus greutatea zilei şi arşiţa” (Matei 20, 12), care s-a mai și destrăbălat în tot acest răstimp, nu poate pica bine nimănui. E o muncă teribilă cu tine însuţi, o confruntare cu cea mai ascunsă neiubire din inima ta. E, în fapt, ultima treaptă pe care eşti chemat să o urci înainte de a primi harul îndumnezeitor. Ultimul test.

În noi sunt, cumva, şi fiul risipitor, şi fratele său. E o continuă pendulare a noastră între atitudinile şi alegerile celor doi. De modul în care reuşim să-i împăcăm depinde însăşi pacea noastră. Un lucru e sigur: nu-i putem aduce unul lângă celălalt decât dacă îi punem pe amândoi în faţa Tatălui ceresc. Acolo, cei doi devin unul iar, mai apoi, una cu Dumnezeu.