Înaltpreasfințitul Ierótheos Vlachos s-a născut în Ioannina în 1945 și a studiat la Facultatea de Teologie din Tesalonic, remarcându-se ca student eminent, ucenic al reputatului patrolog Panaghiotis Xristou. A preferat viața monahală carierei academice, care îi era foarte la îndemână. În 1971 a fost hirotonit diacon, iar în 1972, preot, și a slujit în cadrul mitropoliilor Edesei, Peli și Almopia, Thiva și Levadia și în Arhiepiscopia Atenei ca predicator și îndrumător al tinerilor. În 1995 devine Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie.

De timpuriu caută cu ardoare să înțeleagă taina suferinței și a morții și cum se ajunge efectiv la înviere, la sfințire. Ani la rând peregrinează pe la cei mai vestiți Părinți duhovnicești din Sfântul Munte, la Părintele Sofronie de la Essex, cercetează fără odihnă să afle ce este rugăciunea minții, cum se poate ajunge la vederea harului necreat. Citește cu multă râvnă, dintr-o profundă nevoie lăuntrică, scrierile Părinților Bisericii, se apleacă cu mare atenție asupra textelor liturgice, ca să înțeleagă, în calitate de creștin și mai ales ca păstor de suflete, această lucrare de îndumnezeire a omului. Scrie mult despre crizele și bolile omului contemporan din perspectiva învățăturii Părinților: 67 de cărți voluminoase cu conținut teologic, ecleziologic și social; dintre acestea, 54 au fost traduse în 17 limbi. Scrie ca păstor, și nu ca autor, în sensul modern al cuvântului; mărturisește că fiecare carte este un răspuns la o problemă pastorală pe care a întâmpinat-o, nimic mai mult. Despre primul său volum, „O noapte în pustia Muntelui Athos”, spune că l-a scris pentru ucenicii săi care îl tot întrebau cum să se roage, fără să aibă inițial intenția de a o publica. La insistențele lor și ale unor Părinți duhovnicești apropiați, a publicat-o.

Ceea ce definește opera sa, dar mai ales lucrarea sa ca păstor în Biserică, este înțelegerea terapeutică, vindecătoare a întregii teologii. Biserica este spital duhovnicesc, clericii sunt doctorii de suflete, cei care conduc omul la luminare și la îndumnezeire. Teologia, viața bisericească, liturghia nu au sens decât dacă omul se vindecă de moarte și învie, se sfințește. Cunoașterea omului este efectivă, reală, doar dacă omul se vindecă, se curățește și ajunge la vederea lui Dumnezeu. Restul detaliilor existenței sunt lipsite de importanță. De aceea consideră că teologia autentică nu este posibilă fără o autentică experiență isihastă.