Odată, vorbind cu ucenicii, le-a spus:

– Monahismul de astăzi este cu şcoală multă, dar cu practică puţină! Grija vieţii pământeşti, uitarea făgăduinţelor călugăreşti, lăcomia şi slava deşartă sunt bolile principale care bântuie acum. În capul obştii trebuie oameni mai ales cu viaţă, nu numai cu şcoală. Însă, dacă ne vom sili să mergem pe urmele părinţilor noştri, ne vom mântui.

Despre tăcere spunea bătrânul:

– Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului, Care zice: Pentru tot cuvântul deşert vom da seamă în ziua judecăţii; iar un sfânt părinte zice că „de câte ori am vorbit, m-am căit”. Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deşartă şi învăţăm a ne ruga. Părinţii noştri vorbeau „şapte vorbe pe zi”, cum se spune, dar cu inima şi cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morţii şi ziua judecăţii, încet-încet dobândim darul tăcerii şi al rugăciunii. Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalm 140, 3).

Iar despre sfânta rugăciune spunea iarăşi Părintele Paisie:

– Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului şi mulţumirea duhovnicească. Oriunde eşti, eşti liniştit; orice faci, eşti mulţumit, ştiind că toate sunt rânduite de la Domnul. Când este cineva în pace, vorbeşte blând, înţelept şi liniştit, iar când nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat şi vorbeşte fără cugetare şi cu păcat. Mare dar este pacea şi mulţumirea sufletească! Să le cerem permanent de la Dumnezeu în rugăciunile noastre.

Semnul sporirii duhovniceşti, spunea bătrânul, sunt lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 709)