Începutul anului bisericesc stă sub semnul a două mari sărbători: Naşterea Maicii Domnului, de pe 8 septembrie şi Înălţarea Sfintei Cruci, de pe 14 septembrie. Deşi nu pare, la prima vedere, între cele două sărbători există o legătură, întrucât ele au rolul de a ne aduce aminte de momentele importante din lucrarea mântuitoare care s-a făcut pentru neamul omenesc. Amândouă îl au în comun pe Iisus Hristos: mai întâi, prin cea care L-a născut, Fecioara Maria, şi care este născută, la rându-i, din sfinţii şi drepţii părinţi Ioachim şi Ana (bunicii Mântuitorului!); apoi, prin cinstirea a însăşi Crucii pe care Domnul S-a răstignit. Mergând mai departe pe fir, să ne amintim de căderea primilor oameni, Adam şi Eva, care a fost marcată de trei „semne”: fecioara, lemnul şi moartea. Fecioară a fost Eva – căci nu cunoscuse încă pe bărbatul său –, lemnul a fost pomul cunoştinţei binelui şi răului, iar moartea a fost pedeapsa primită de Adam şi, prin el, de toţi urmaşii săi. Aceste semne ale înfrângerii – Fecioară, lemn şi moarte au ajuns, în mod paradoxal, la Hristos, semne ale biruinţei: în locul Evei este Fecioara Maria; în locul pomului cunoştinţei binelui şi răului avem lemnul Crucii; iar în locul morţii lui Adam avem moartea lui Hristos, o moarte biruită, însă, prin Înviere. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, în felul acesta, diavolul a fost biruit chiar cu armele prin care biruise la facerea lumii: prin lemnul pomului l-a biruit diavolul pe Adam, iar prin lemnul Crucii l-a biruit Hristos pe diavolul.

Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Mântuitorul a ales Crucea drept cale a jertfirii Sale, pentru că acesta era singurul fel de moarte în care trebuie să întinzi mâinile. Altfel spus, e un mod de a sfârşi îmbrăţişând şi adunând „pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi”. Iar alegerea acestui fel de moarte a făcut-o Domnul pentru a ne arăta cât de mare este dragostea Sa pentru noi. Dacă cineva străin de creştinism ar vrea să-i rezumaţi, într-o frază, care este credinţa creştinilor, este de ajuns să citaţi acest pasaj din Evanghelia lui Ioan, capitolul 3, versetul 16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Merită să repetăm zilnic acest verset şi să medităm asupra lui, căci în el vom afla tot ceea ne trebuie pentru a ne mântui. Sunt trei lucruri, în esenţă, care se spun aici: unul face referire la trecut, altul la ceva prezent, iar altul ne vorbeşte de viitorul nostru, acel „deja şi nu încă”. Când citim „Dumnezeu a iubit lumea” şi „pe Fiul Său Cel Unu-Născut L-a dat”, înţelegem că noi suntem creaţia lui Dumnezeu şi că, deşi am utilizat în mod greşit libertatea noastră – acest dar divin, totuşi Dumnezeu ne-a trimis pe Fiul Său pentru a ne izbăvi din umbra morţii şi pentru a ne arăta care este calea spre viaţă veşnică. Apoi, versetul are un verb la timpul prezent, căci ni se spune „oricine crede”. Aşadar, cel mai important lucru pentru noi este să credem în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi la această credinţă este chemat „oricine”, fără niciun fel de excepţie. Oricine, adică şi cel drept, şi cel păcătos, pentru că nu păcatul, ci necredinţa poate bloca definitiv drumul spre mântuire. Pentru păcat există antidotul pocăinţei, însă e nevoie de credinţă pentru a te pocăi de greşelile făcute. Al treilea aspect cuprins în acest verset face referire la răsplata primită de cei ce cred: aceia nu vor pieri, ci vor avea viaţă veşnică. Nu se spune că nu vor pieri în sensul că nu vor muri fizic, ci ni se spune că şi de vor muri trupeşte, sufletul lor va fi primit în Împărăţia lui Dumnezeu şi la sfârşitul lumii va fi unit din nou, de data aceasta cu un trup nestricăcios, pentru a se bucura de viaţă veşnică.

Hristos nu a venit, aşadar, pe pământ, pentru a I se sluji, pentru a ne stăpâni, ci pentru a ne arăta iubirea Sa jertfelnică, pentru a ne arăta că ne iubeşte atât de mult, încât pentru noi se lasă răstignit. Ce dovadă mai mare de iubire poate primi cineva de la o altă persoană, decât aceea de a-şi pune şi viaţa? Hristos Şi-a dat viaţa, pentru ca nouă să ni se deschidă poarta vieţii veşnice. Să se întrebe fiecare dintre cei ce se consideră creştini, adică următori sau ucenici ai lui Hristos: a meritat să facă această jertfă Domnul? Am schimbat noi ceva în propriile noastre vieţi, din momentul în care am conştientizat că pentru noi, pentru fiecare dintre noi, a gustat şi primit Domnul ocara, ruşinea, bătăile, spinii, cuiele, moartea? El nu ne cere să trecem şi noi prin astfel de chinuri, ci doar să primim această jertfă a Sa pentru noi. Doar mucenicii se învrednicesc de cinstea supremă, de a muri pentru credinţa lor în Hristos. A trăi zi de zi cu Hristos şi pentru Hristos este, însă, tot o mucenicie, e o răstignire de bunăvoie a tuturor poftelor, gândurilor sau stărilor noastre, de dragul Lui. Ca să primeşti îmbrăţişarea Celui de pe Cruce, trebuie să te sui, la rându-ţi, pe cruce. Dumnezeu şi omul – două cruci îmbrăţişate, cerul şi pământul unite de iubire fără sfârşit!