Text și context

Din suita de istorisiri care vorbesc despre Împărăție și selecția ce va preceda sosirea ei, face parte, alături de pilda fecioarelor înțelepte și cea a talanților și cea privitoare la înfricoșătoarea judecată. În cadrul ei, Hristos ne pune în față un adevărat diptic. Unul în care se regăsesc, cu tot cu o legendă clar alcătuită, criteriile ce vor aduce cu sine primirea.

Judecata

În debutul istorisirii, Învățătorul arată clar că judecata Îi va aparține Lui. În fapt, e un lucru la care va face referire și cu alte ocazii. Mai ține să arate că „Fiul Omului va veni întru slava Sa”. Adică, momentul de încheiere al lumii va aduce cu sine revelarea divinității Sale în deplinătatea ei. De asemenea, judecata va fi una universală. Orice om care a trăit pe acest pământ într-o epocă ori alta, trece prin ea. Urmarea e descrisă prin intermediul unei comparații interesante: „și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga”. E de la sine înțeles faptul că din categoria aflată de-a dreapta fac parte cei admiși întru eternitate, iar din cealaltă, cei care au căzut examenul. Care vor fi criteriile de includere, se explică ulterior: „flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Reversul îl va constitui refuzul de a face aceasta. Întrebarea ce se iscă firesc este: când? Căci Dumnezeu locuiește în înaltul cerului. E greu de presupus că ar avea nevoie să fie hrănit, îmbrăcat, ori primit în gazdă de făpturi inferioare Lui. Iisus vine să clarifice acest aspect. Domnul se reflectă în creațiile sale. Chipul Său din om e cel care îi poate aduce pe cei dornici la cunoașterea  Lui.

Creștinismul este structurat impecabil sub aspect dogmatic și canonic. Însă toate acestea au menirea să ne ducă înspre Dumnezeu. Dacă nu, înseamnă că ne va mânca iadul, pentru că, aidoma fariseilor, n-am înțeles nimic din conținutul lor. N-am pătruns dincolo de litera legii. Or, pe El îl putem descoperi întâi și-ntâi în aproapele. În cel în suferință. Căci Domnul e iubire. Iar practicarea iubirii în raport cu creația Sa ne apropie și ne aseamănă cu El. Și cine are mai multă nevoie de iubire dacă nu cel părăsit, cel abandonat, cel în suferință? Știm cu toții cât de mult face o privire caldă, un surâs binevoitor, ori o îmbrățișare, atunci când totul se prăbușește în jur. De cele mai multe ori, acest lucru mărunt reprezintă pilonul de care ne agățăm spre a nu o lua și noi la vale înspre adâncurile genunii păcatului, ori deznădejdii. Cu toții avem nevoie să fim ajutați din vreme-n vreme. Nu sunteți de acord cu mine? Priviți sincer în sufletele dumneavoastră. Ori în trecut. Și de fiecare dată, ne bucurăm când cineva se-apleacă cu bunăvoință asupra noastră. Nu-i minunat ca atunci când într-o viață ce se-a seamănă cu un castel ostil, în care-n față ni se-nșiruiesc uși trântite cu aroganță în nas, cineva iscă în fața noastră o fereastră deschisă? Ori o poartă? De multe ori, un om de la care nu ne-am aștepta, ori un străin. Ce poate fi mai frumos, ori mai mângâietor? Nu-i așa că simțim mâna lui Dumnezeu mângâindu-ne pe creștet în acele momente?

În loc de concluzii

Dacă acest lucru ne place și ni-l dorim, e important să ne regăsim și noi în ipostaza celor care-l pun în practică. Să hrănim pe cel flămând, conștienți fiind că Domnul însuși ar face-o dacă ar fi în locul nostru. Și că atunci când ne vede făcându-o, zâmbește, ori poate, lasă să I se strecoare din ochii mari cât zarea, o lacrimă de bucurie, ce-I mângâie obrazul. Să-mbrăcăm pe cel gol (într-o lume a dezgolirii trupești și sufletești, a devenit parcă tot mai necesară îmbrăcarea cu sens și spiritualitate a celor din jur). Să ascultăm pe cel în durere. Simpla prezență tăcută și empatică îi poate da puterea de-a merge mai departe. Cât de puțin! Și totuși, cât de mult! Să nu ne sfiim a-mbrățișa pe cel singur și a-i aduce mângâiere. Ori a-i arăta că pentru noi contează chiar și cel căruia lumea-ntreagă îi refuză, parcă, până și dreptul la existență. Acestea sunt câteva dintre aspectele care rezumă întreaga Evanghelie. Și ne dau și nouă posibilitatea de a intra în Împărăție. Exemplul îl găsim la însuși Fiul cel Întrupat. El a fost cel care s-a coborât din ceruri, spre a ne arăta cum se face. Și a ne convinge că nu-i greu, ori imposibil. Și a înălțat iubirea Sa pentru noi până pe culmile Golgotei. Nu vă temeți, iubirea va birui lumea! Iar în Împărăție, ea va constitui cecul nostru în alb. Pașaportul nostru înspre eternitate. Îndrăzniți!