Deşi nu mai este un subiect de strictă actualitate, problemele pe care le ridică incinerarea trupului unei persoane care a murit merită multă atenţie din partea noastră. Am ales să-l abordez acum, când s-a mai domolit pasiunea, uitarea începe a se aşterne peste momentul în care trupul regizorului Sergiu Nicolaescu a fost ars în crematoriu, iar atenţia presei s-a îndreptat, între timp, către subiecte... mai arzătoare. Pe fondul problemei, cred că cel mai succint surprinde motivele pentru care Biserica optează, urmând învăţăturile vechi şi nou testamentare, pentru îngroparea trupurilor celor morţi, nu pentru incinerarea lor, Părintele Dumitru Stăniloae, într-un articol publicat în 1940: „Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său.Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Și l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. (…) În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic. Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica”.

Aşa încât nu ar fi trebuit să mire pe nimeni când, prin reprezentanţii ei, Biserica Ortodoxă Română s-a pronunţat pe marginea „dorinţei” cunoscutului realizator de filme de a fi incinerat. Era nevoie să intervină şi să explice public motivele pentru care acest lucru nu este în concordanţă cu credinţa creştină şi, implicit, motivele pentru care nu se poate săvârşi o „slujbă a înmormântării” (chiar aşa se şi numeşte; niciunde, niciodată nu a existat în Ortodoxie o „slujbă a incinerării”!, prin urmare insistenţa unora de a se face o slujbă religioasă nu putea primi un răspuns pozitiv, fie şi prin prisma faptului că ceea ce solicitau nu există în cărţile de cult!). A pune pe picior de egalitate situaţia în care unii au murit în mod tragic, cu trupul mistuit de flăcări (dar fără ca ei să fi dorit acest lucru), inclusiv cazul acelor martiri ai Bisericii care au preferat o astfel de moarte decât lepădarea de Hristos (să ne aducem aminte de creştinii folosiţi de împăratul roman Nero ca torţe vii, spre a-i lumina noaptea grădina), cu incinerarea unui trup după moarte, la dorinţa celui decedat sau a familiei sale, este un lucru cu totul deplasat şi lipsit de logică. E ca şi cum am spune că e totuna dacă cineva şi-a tras singur un glonţ în cap sau a fost împuşcat de altcineva, fără ca el să fi vrut acest lucru, doar pentru că şi unul şi altul au murit de glonţ! Dacă ne scandalizăm când Biserica face distincţie între moartea (nu sinuciderea) în flăcări şi incinerarea trupului după moarte, atunci să ne revoltăm şi când poliţia face distincţie între o crimă şi o sinucidere.

Fiind vorba de o personalitate extrem de cunoscută, moartea lui Sergiu Nicolaescu nu avea cum să fie doar o „afacere de familie”. Au fost multe „intervenţii” ale unor persoane care ar fi dorit ca regizorul să fie înmormântat creştineşte. M-am mirat când au ajuns inclusiv până la Iaşi – neoficial, e adevărat – astfel de solicitări, ale unor organizaţii din Bucureşti. Aşa încât era nevoie şi de explicaţii, dar şi de a arăta că Biserica are toată bunăvoinţa pentru ca lucrurile să se petreacă în mod creştinesc. Oferta de a susţine inclusiv financiar costurile înmormântării nu s-a făcut „din nedelicateţe”, cum acuză un jurnalist, ci tocmai pentru a dovedi că nu se doreşte nici un fel de beneficiu şi că există o disponibilitate totală pentru ca trupul neînsufleţit al lui Sergiu Nicolaescu să fie îngropat aşa cum se cuvine unui credincios. A acuza de inflexibilitate, în aceste condiţii, Biserica şi a-i cere să facă rabat de la o prevedere canonică, nici nu mai merită comentat. Ceea ce vreau să explic în cele ce urmează este că nu se cerea Bisericii să renunţe la o chestiune conjuncturală şi relativă, ci la ceva ce ţine de esenţa credinţei creştine.

Să dăm foc celor ce dorm?

Când vorbim de om, din punct de vedere spiritual, prea adesea facem referire, de fapt, doar la suflet şi mai puţin (sau deloc) la trup. Faptul că există acest moment numit moarte, inevitabil pentru orice om, în care sufletul se desparte de trup, iar ce mai vedem cu ochii fizici este doar trupul celui răposat, care se pune în groapă, accentuează şi mai mult greşita convingere că ceea ce contează este doar sufletul. Trupul devine, pentru unii, un soi de cantitate neglijabilă, la care te poţi raporta oricum, atâta vreme cât nu mai este însufleţit. Mai mult, se mai invocă şi un cuvânt al Mântuitorului care ne spune că „trupul nu foloseşte la nimic” (Ioan 6, 63). Ca atare, nu are valoare decât atât cât e unit cu sufletul. Astfel de concepţii găsim în istoria omenirii de la anticii care credeau că trupul (soma) este mormânt (sema) sau închisoare pentru suflet, până la cei care optează azi pentru incinerare fiind influenţaţi (conştient sau nu) de acele concepţii orientale care vorbesc de reîncarnări succesive ale sufletului (trupul fiind doar o haină pe care o tot schimbă omul).

În creştinism, însă, trupul este cinstit deopotrivă cu sufletul tocmai pentru că împreună alcătuiesc persoana umană. Ele pot fi separate, dar numai pentru o vreme, de aceea şi credem în învierea morţilor cu trupul. Iar Sfântul Apostol Pavel învaţă, prin analogie cu grăuntele care se pune în pământ spre a rodi, că „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni, 42-44). Aşa cum agricultorul poartă de grijă de seminţele puse în pământ, şi noi purtăm grijă de trupurile celor adormiţi, puse în cimitire (cuvânt care vine din grecescul koimetirion, ‘dormitor’). Şi aşa cum nu dăm foc celor dragi nouă când ei se duc la culcare (chiar şi dacă ne-ar cere aceasta!), tot aşa nu incinerăm pe cei „adormiţi” (sau, mai exact, trupurile lor neînsufleţite), chiar şi dacă şi-ar exprima o astfel de dorinţă înainte de a muri, mai ales că nu mai avem cum să aflăm dacă nu cumva s-au răzgândit, după momentul morţii, când au pășit în veșnicie.

Iar cuvântul amintit mai sus – rostit de Domnul pe când le vorbea ucenicilor despre faptul că El este Pâinea care S-a pogorât din Cer (şi pe care noi o primim şi azi în Sfânta Împărtăşanie) – sună, în context, aşa: „Duhul este cel Care dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” (Ioan 6, 63). Altfel spus, în sine, orice trup nu înseamnă nimic, căci nu de acolo vine viaţa noastră. El este modul prin care sufletul se face vizibil, este componenta palpabilă a omului - singura fiinţă ce este, deopotrivă, alcătuită din cele văzute (spirituale) şi din cele nevăzute (materiale). Demnitatea trupului vine din faptul că este trup al unei persoane. Iar ordinea firească este aceea în care trupul se supune sufletului, iar sufletul se supune (implicit cu trupul său) lui Dumnezeu. Iată de ce discuţia asupra alegerii între înmormântare şi incinerare este una esenţială şi merită zăbovit pe îndelete asupra ei. Pentru că (inclusiv) ceea ce alegem să facem cu trupul neînsufleţit ne arată, de fapt, ce fel de credinţă avem, cât de creştini suntem.

Mântuitorul a vindecat multe persoane şi de boli trupeşti, nu doar de cele sufleteşti, pentru a arăta că a venit să vindece omul în integralitatea lui, trup şi suflet. Mâine se va vorbi în biserici despre vindecarea celor zece de o boală grea, lepra, care roade încet, dar sigur, trupul, cel bolnav trăind, practic, pe viu o stare de descompunere pe care o putem constata la trupurile celor decedaţi. Iar Domnul nu le-a spus: „Ce importanţă are ce se întâmplă cu trupurile voastre, răbdaţi ca să vă mântuiţi sufletul”, ci i-a vindecat mai întâi de lepră şi abia apoi – şi doar pe cel care s-a întors la Dânsul cu recunoştinţă – l-a dezlegat și l-a vindecat de păcate, spunându-i: „Credinţa ta te-a mântuit!” (Luca 17, 19). Nouă nu ne stă în putere a opri putrezirea în pământ a celor decedaţi (neputrezirea este un dar al lui Dumnezeu pe care-l primesc cei cu viaţă sfântă, de la care avem azi ceea ce numim sfinte moaşte), dar ceea ce stă în puterea noastră, aceea facem: îi oferim trupului demnitatea de a se odihni în pace, lăsând la alegerea lui Dumnezeu ce se va întâmpla mai departe.