Şi fariseul, şi vameşul au dreptate în ceea ce spun. Primul zice: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Luca 18, 11-12). Celălalt, vameşul, rosteşte doar: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Mântuitorul nu spune că vreunul dintre ei ar fi minţit sau ar fi exagerat cu ceva. Sunt corecte, în conformitate cu realitatea, fiecare dintre cele două „discursuri”. Doar că fariseul vedea puţinul bine pe care-l făcuse şi accentua acest lucru. Vameşul, deşi o fi făcut poate şi el vreun bine în viaţă, îşi vedea doar păcatele. Atitudini diferite, cu efecte diferite. Hristos le atrage atenţia celor ce ascultau pilda că vameşul „s-a coborât mai îndreptat la casa sa” decât fariseul (cf. Luca 18, 14). De ce? Deşi amândoi au dreptate, dreptatea fariseului este una prin raportare la „ceilalţi oameni”, în general, la vameşul cel păcătos, în particular. Deci o dreptate articulată prin comparaţie cu altul. Dumnezeu este invocat în aşa-zisa lui rugăciune doar ca să-i dea dreptate, ca un martor al virtuţilor sale. Pentru ca să se înalţe în ochii săi, fariseul trebuie să-l coboare pe celălalt. Sau să se uite la cât e el de jos, ca să-i sublinieze decăderea. Asta e ca şi cum ai vrea să te urci în pod, şi-ţi sprijini scara pe spinarea unuia căzut la pământ. E şi sadic gestul, e neomenos, dar e şi prostesc, necalculat. Fiecare om are dreptul la pocăinţă. Ce te faci când cel de jos se ridică, leapădă păcatul şi se lipeşte de Dumnezeu, precum vameşul? Dacă el se pune în mişcare, scara se va clătina şi tu vei cădea de pe ea. Cât de solidă mai este ascensiunea ta în aceste condiţii? De aceea, în concluzie la această pildă, Domnul avertizează: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

Vameşul nu se raportează deloc la ceilalţi sau se raportează indirect, văzându-se păcătos, mult sub nivelul moral al acestora. De aceea şi stătea mult în spatele fariseului. Dar raportarea directă a vameşului este la Dumnezeu, cu o atitudine asemănătoare celei pe care o găsim într-o rugăciune din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cea în care spunem „că n-am făcut ceva bun pe pământ”. Şi chiar de ni s-ar părea că am făcut vreun bine care ne-ar îndreptăţi să vorbim precum fariseul, să ne aducem aminte de ceea ce spune Prorocul Isaia: „toate faptele dreptăţii noastre, ca un veşmânt întinat” (Isaia 64, 5). Această idee este preluată de Biserică în rugăciunea a cincea de la taina Sfântului Maslu, în care se spune: „Că de vei intra la judecată cu robii Tăi, nimeni nu va fi aflat curat de întinăciune, ci va amuţi toată gura, neavând ce răspunde, pentru că toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată”. Ce este cârpa, de unde provine ea? La origine, ea este o haină pe care am purtat-o până s-a uzat şi s-a rupt într-atât, încât nu mai poate fi folosită. Şi atunci o lepădăm, dar nu de tot, nu o aruncăm la gunoi, căci încă ne mai poate fi de folos. O folosim pentru a şterge praful, pentru a spăla pe jos sau pentru a şterge pantofii plini de noroi. Dreptatea mea este ca o cârpă lepădată nu în sensul că nu are absolut nici o valoare, ci pentru că nu mai e compatibilă decât cu cele mai mizere locuri şi situaţii. Nici un om întreg la minte nu se îmbracă în cârpe când merge la slujba de Înviere sau la o nuntă. Dar dacă vreau să rămân o veşnicie îmbrăcat în cârpe, iar nu în haină de nuntă, pot alege asta, Dumnezeu îmi respectă libertatea.

Fariseul spune despre sine că este mai bun decât vameşul, care e un păcătos. Vameşul nu-l contrazice, dimpotrivă, îi dă dreptate. De câştigat din acest dialog purtat prin mijlocirea lui Dumnezeu iese mai câştigat însă vameşul, nu virtuosul fariseu. De câte ori nu ne aflăm şi noi în situaţia fariseului, crezând că avem dreptate şi, culmea!, chiar având dreptate în cele pe care le susţinem în relaţia cu un altul. Dar, chiar şi aşa să fie, obiectiv vorbind, la ce ne foloseşte? La ce ne ajută să avem dreptate? Dobândim mai multă pace, mai multă dragoste? Suntem mai fericiţi? Categoric, cea mai bună afacere pe care o putem face în relaţie cu ceilalţi este să vindem dreptatea, pentru a ne cumpăra pacea. Iată o cale sigură de a ne îmbunătăţi viaţa, scutindu-ne şi de un stres cumplit. A căuta să ai dreptate este extrem de obositor. Este epuizant efortul de a te îndreptăţi mereu, de a căuta argumente care să-ţi justifice acţiunile sau afirmaţiile. Cel mai simplu este să fii mereu pregătit să le dai dreptate celorlalţi, chiar şi atunci când te jignesc sau spun cuvinte grele despre tine. Nu e uşor, ştiu. E nevoie să cerem mereu ajutor de la Dumnezeu, spre a nu ne tulbura. Dar când ajungi să te lepezi de dreptatea ta, guşti dintr-o pace ce aduce în inimă o dulceaţă de negrăit. Te protejezi, astfel, de atacurile care oricum vin asupra ta şi eviţi şi acel chinuitor zbucium sufletesc.

Când îţi vezi dreptatea, Îl blochezi pe Dumnezeu în afara ta. El nu mai are cum să-ţi ajute, căci tu îţi eşti suficient ţie însuţi. Tu dai verdicte, tu decizi unde-şi are locul fiecare. Eşti un soi de antihrist, pentru că te pui în locul lui Hristos şi împarţi dreptatea în locul Dreptului Judecător. Când renunţi la dreptate şi alegi să-ţi vezi păcatele, atunci faci loc lui Dumnezeu în viaţa ta. A suferi nedreptatea, a nu te îndreptăţi pe tine – iată o cale sigură de a trăi cu pace pe acest pământ, dar şi de a agonisi dumnezeiasca Împărăţie. Să fim pragmatici: e de preferat această atitudine şi pentru că e mult mai uşor a renunţa la îndreptăţire, decât a te lupta mereu să demonstrezi celorlalţi câtă dreptate ai.