Sunt binecunoscute vorbele rostite de Domnul împotriva fariseilor (din capitolul 23 al Evangheliei după Matei). Aceştia sunt acuzaţi că „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte”, că „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni”, că „le place să stea în capul mesei la ospeţe”, „să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi”, că „închid Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor”, că „mănâncă casele văduvelor şi cu făţărnicie se roagă îndelung”. Ne dorim ca astfel de cuvinte să nu se potrivească nici unui preot din zilele noastre. Dar atitudinea firească, duhovnicească faţă de astfel de cuvinte nu este, nici într-un caz, aceea de a considera că ele nu ne privesc deloc pe noi. Dacă am proceda aşa, ne-am face vinovaţi taman de o... atitudine fariseică, am proceda precum aceia care îi replicau Mântuitorului că ei sunt „fii ai lui Avraam” şi, prin aceasta, se consideră mai presus decât alţii, refuzând până şi ideea că ar putea fi ceva greşit în comportamentul lor.

Însă, dacă ne smerim şi considerăm că acele cuvinte foarte dure ale Domnului ne pot fi adresate şi nouă, atunci ne folosim mult din punct de vedere duhovnicesc, întrucât ele ne vor ţine în stare de trezvie. Eu recomand citirea lor măcar o dată pe lună, dimpreună cu o analiză foarte onestă a propriei vieţi, încercând a identifica eventuale situaţii în care am făcut ceva din categoria celor vizate de Mântuitorul. Spre exemplu, sigur că, uneori, un preot este invitat să stea „în capul mesei”, iar în sine acest lucru nu este greşit. Trebuie să se întrebe dacă a ajuns acolo pentru că și-a dorit asta, s-a îndulcit de această „slavă” sau a fost invitat şi, deşi ar fi putut foarte bine să stea în locuri mai smerite, din dorinţa de a nu mâhni pe cei care l-au chemat, a acceptat o astfel de cinste.

Unul dintre cei mai prolifici filosofi creştini, rusul Nikolai Berdiaev, sesiza în noul fariseism o reală ameninţare la adresa creştinismului. „Astăzi, ar fi o greşeală să credem că stigmatizarea împotriva fariseilor, de care este plină Evanghelia, se referă numai la trecutul îndepărtat, la învăţătorii poporului evreu. Fariseismul este mereu un element care joacă un rol enorm în viaţa Bisericii istorice, sufocant pentru teologia şi morala creştină”, afirma  Berdiaev într-un articol din 1935. Fariseismul presupune, pentru el, o răcire a „flăcării generate de prima revelaţie, instaurarea domniei legii, a formalismului”, fiind un fenomen care se regăseşte, de altfel, în toate religiile lumii. Este un soi de cădere a omului, ca o multiplicare sau o repetare a primei sale căderi, cea din Rai.

Faptul că omul are această tendinţă, de a reduce o viaţă spirituală vie, trăită, la o serie de norme pe care îşi propune să le respecte este, de asemenea, semnul slăbiciunii omului. Poruncile lăsate de Hristos ne sunt de folos atâta vreme cât ne şi conduc la o întâlnire vie, reală cu El. Altminteri, luate în sine, pot lesne deveni pietre de poticneală, repere ale unei morale bine articulate, dar inerte, care nu pot îndumnezei omul.

Scaunul de spovedanie este locul în care, mai mult decât în alte situaţii, ne poate fi de folos o astfel de autoevaluare, ce porneşte de la premisa că ispita fariseismului este prezentă şi astăzi, şi va fi aşa până la sfârşitul veacurilor. Dacă luăm aminte la cuvântul: „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte”, atunci vom înţelege mai bine de ce duhovnicii iscusiţi nu dau niciodată ucenicilor canoane mai mari decât pot ei înşişi împlini. Vom evita astfel dubla măsură sau dublul standard pe care-l aplicăm propriei persoane, respectiv celuilalt, evitând astfel și dezonorantele cuvinte cu care ne mai ceartă poporul: „să faci ce spune popa, nu ce face popa”.