Primul gând care mi-a venit citind Evanghelia din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți – ultima parte a Capitolului 25 din Evanghelia de la Matei – acesta a fost. Suntem în Duminica Iubitoarei Judecății. În restul zilelor ne judecăm noi, oamenii din jur, ne judecă faptele noastre anapoda. Pentru că omul fără judecarea propriei acțiuni și rațiuni e mai aproape de animal, fiind în fapt singurul animal care își judecă judecata (M. Ralea). Nu e vorba de lipsă de exigență în Judecata lui Hristos, după cum ne-o prezintă, ci de lipsa presiunii unor fapte speciale, extraordinare...Tocmai prin normalitatea exigențelor șochează. Ca un Învățător care, cunoscându-și bine colectivul de elevi, nu le cere imposibilul, ci să atingă posibilul vieții lor prin normalizarea în fapte a iubirii. Pentru că iubirea nu se îngroapă în vorbe (E.-E. Schmitt). Și descoperim, pe zi ce trece, pe cât îmbătrânim și încercăm să cuprindem cu mintea, că înțelepciunea Bisericii, exprimată în gândirea Părinților ei duhovnicești, e reală. Iubirea fără de fapte moartă este. Asemeni credinței. Așa cum faptele fără înțelegerea iubirii din ele sunt moarte, fără rod.

Evanghelia din Duminica aceasta despre acest adevăr ne vorbește. Despre înțelegerea iubirii din făptuire. Într-o lume a proiectelor de tot soiul, în care finanțăm formări ale deformării și înghesuirii în clișee ale absurdului moral, ne uimim foarte des de ce cutare ori cutare construcție de fapte nu merge. Logica dumnezeiască ne-a spus deseori. Unde iubire nu e, nimic nu e. În ciuda vorbăriei noastre multe. Iubirea nu se îngroapă în vorbe. Ratările noastre personale ori ca Țară vin din neatenția la duhul iubirii curate din care se pot naște proiectele așezării pe Calea mântuirii. Și orice manipulare în numele iubirii fără prezența ei duce la îndrăcire, la fracturarea unității pașnice. Și nu, pentru asta nu e Dumnezeu-Iubire de vină. Ci noi. Neiubitorii.

Punctele de reper ale Judecății pe care Domnul le pune la îndemâna noastră prin rostirea unei pilde – acordată celor două anterioare, din capitolul 25, pilda celor zece fecioare (Matei 25. 1-13) și pilda talanților (Matei 25. 14- 30) – adresată auditoriului Său sunt simple: Dumnezeu se arată flămând, însetat, fără de haine, străin, întemnițat cu fiecare dintre cei flămânzi, însetați, fără de haine, înstrăinați ori aflați în lipsire de libertate – inclusiv robie, așadar. Cei drepți se uimesc. Nu judecaseră așa ajutorul acordat celor amintiți de Hristos. Ei făcuseră toate pentru că iubeau omenia din oameni. Nicidecum nu aveau „normă” de îndeplinit în trăirea vieții lor sufletești. Ceilalți, blestemații în a ședea de-a stânga lui Dumnezeu, se arată și ei uimiți. Par că sunt deranjați. Sunt victime, deranjați că nu înțeleg ce mare scofală n-au făcut pentru a primi o judecată atât de aspră. Și par că au dreptate. Abia în iubirea lui Dumnezeu – principiul fundamental al Judecății – înțelegem că nu poți fi iubitor de Dumnezeu și doritor de împărăție dacă ești neatent la aproapele, la nevoile lui și la dramele lui, care, fără Învierea Domnului s-ar fi topit în tragedia veacurilor, iadul. Învățăm din pilda aceasta că aproapele nostru este Raiul nostru. Poarta prin care ne apropiem și viem Împărăției este Aproapele aflat în nevoi. De unde și înfricoșarea noastră. E totul atât de simplu și nu putem să ne ținem de treabă. Nu ne împlinim „norma” de minimă omenie în ciuda zbaterilor noastre cotidiene. Întrebarea cheie a Evangheliei rămâne aceasta: Când Te-am văzut, ori nu Te-am văzut? Răspunsul este simplu: „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Răspunsul ne pune în gardă. Dumnezeu este acolo unde nici n-ai bănui. Pentru evitarea „osândei veșnice” examenul este unul cotidian, crește cu noi în progresia dată de înțelegerea iubirii.

Țineți minte, sunt convins, că sărăcia ca atare nu e lăudată de Hristos. Și nici faptele care ne întemnițează. Și nici îmbolnăvirea ca atare. Dar când ajungem în limita aceea, care pare cea mai de jos, e foarte posibil să ne pierdem omenia. Nu și pe Dumnezeu. Rămânem chipul slavei lui Dumnezeu deși purtăm rănile păcatelor, uneori ale păcatelor împotriva noastră înșine. Domnul Hristos aceasta ne atrage atenția. Că nu suntem singuri. Nici când suferim, nici când ajutăm și nici când nu empatizăm. Și pare limpede. În primele două situații suntem El. Iar în a doua, mai mult, oamenii Lui. E ca și cum am spune, bătând cu mâinile rugăciunii la porțile milostivirii cerești, că am ajuns. Cu fiecare om ajutat și prin care ne-am trăit empatia suntem Oamenii Măriei Sale Dumnezeu.

În tradiția Ortodoxiei, Duminica aceasta este Duminica Lăsatului sec de carne. Adică din seara aceasta, duminică, nu mai mâncăm carne. Nu e un simplu exercițiu de dietă. Biserica ne îndeamnă să trăim această asceză (așa se cheamă postirea) împletită cu atenția acordată rugăciunii, milosteniei ori pur și simplu bunului simț. Acela care nu acoperă iubirea în vorbe, ci în făptuiri luminoase. Așadar postim nu ne prostim în tot soiul de diete, amețind de sincretism mărturia de credință. Cred că merită să încercăm. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel care se citește în această zi în Biserică: „Fraților, nu mâncarea ne va așeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipsește. Dar vedeți ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi.” (întregul text, I Corinteni 8.8-13; 9. 1-2). Postirea este definită astfel ca un act de libertate asumată. Ești liber să postești, eliberându-te de orice constrângere legată de mâncare. Rob mâncării nu contezi mai puțin pentru Dumnezeu. Ci doar pentru tine însuți, neputința ta fiindu-ți scuză, nu de puține ori, oricărei abuzări de mâncare, așezându-te în umbra consumului fără libertate. De aceea cred că suntem în Duminica Iubitoarei Judecăți. Nu poziția Sa, a Domnului Dumnezeu, se schimbă prin postire. Ci a noastră față de noi înșine. Dumnezeul nostru nu este unul al vorbelor goale. Ci al Iubirii. Este Iubire. Încercați.

Sursa: tribuna.ro