Mijlocul unirii mai multora întru unul este dragostea, care şi aceasta, în calitate de taină, este aproape de negrăit. Iubirea este Însuşi Dumnezeu. „Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4, 8). Dumnezeu nu are dragostea ca pe o simplă trăsătură distinctivă. Este dragostea în fiinţă, care „nu caută ale sale”, „nu gândeşte răul”, „nu se poartă cu necuviinţă”, pe toate le leagă între ele şi le proniază, „pe toate le acoperă” şi cu dreptate niciodată nu se micşorează sau se face nelucrătoare, sau se pierde, sau slăbeşte.

Legea se desăvârşeşte prin „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. De aceea, Sfânta Scriptură rânduieşte: „Dacă va cădea un om în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti (adică purtătorii iubirii), îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6, 1) şi „purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Dacă voim să umblăm „vrednici de chemarea noastră”, să izbutim să realizăm iubirea cu cuget smerit şi blândeţe, „unul altuia dându-ne întâietate” cu dragoste. „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia” (Efeseni 4, 2), supunându-vă între voi cu frică de Dumnezeu. Interesul personal, cea mai gravă consecinţă a căderii noastre, numai iubirea poate să-l zdrobească şi să-l prefacă în faptă dezinteresată. „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1 Corinteni 10, 24), „toate ale voastre cu dragoste să se facă” (I Corinteni 16, 14), şi cel mai important dintre toate: „vă poruncesc să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 15, 17).

Iubirea aceasta este canonul şi legea necesară a vieţii, a unităţii, a armoniei, care sfârşeşte în Dumnezeu şi se face precum este Dumnezeu, nemuritoare şi veşnică.

Prin mijlocirea ei reuşim să dobândim armonia căsătoriei din această viaţă până în veşnicie, de vreme ce Dumnezeu, atotiubirea, descoperă că „Eu sunt voi şi voi veţi fi vii” (Ioan 14, 19) şi „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12, 26). Cine este slujitorul Său decât slujitorul iubirii, care nu numai nu slujeşte în chip dezinteresat, ci şi însuşi sufletul său este gata să şi-l pună, dacă nevoia o cere, pentru viaţa altora?

Nu stau în picioare pretextele aşa-zisei particularităţi a caracterelor, sau a obişnuinţelor şi a influenţei mediului social, nici aceea a eredităţii. Pogorământul întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, a Domnului nostru, a replăsmuit şi a transfigurat întreaga noastră pervertire de după cădere şi ne-a dăruit puterea de a călca „peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Luca 10, 19). „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Aceasta o mărturisesc robii lui Dumnezeu cărora li s-a făcut dreptate şi au depăşit legea stricăciunii și a pervertirii.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 117-118)