Mergem la Athos, unii an de an, alţii mai des, alţii o dată în viaţă. Şi căutăm adesea în zadar acele lucruri pe care nu le putem afla decât în noi înşine. Ne ducem cu păcatele noastre şi ne întoarcem cu ele, mirându‐ne noi înşine de ipocrita paranteză pe care am făcut‐o pentru a reveni parcă mai întărâtaţi la zgura cea veche. Şi ne amărâm de zădărnicia demersului. Şi totuşi, fiind pe tărâmul nădejdii, mai mult, al „nădejdii celor deznădăjduiţi” care este Maica Domnului, Stăpâna Sfântului Munte, ceva se clădeşte în noi, nevrednicii. Timpul mesianic, timpul acesta prezent de la „plinirea vremii” încoace, aruncă în istoricitatea noastră sclipiri de Adevăr. Păcatele noastre le înăbuşă şi în patima fiecăruia ucidem, încă o dată şi încă o dată, Cuvântul venit să ni se dezvăluie şi astfel să ne facă şi pe noi cunoscuţi nouă înşine. Dar dacă mulţi oameni, dintre care cel dintâi sunt eu, se îndepărtează repetat de asemănarea la care ne‐a chemat Dumnezeu, chipul nu dispare niciodată, fie el şi îngropat sub noroiul materialismului sau al unor spiritualităţi‐surogat.

Muntele Athos se află în mijlocul lumii – într‐o ţară şi într‐un continent izbite de criză economică, depravare, lăcomie şi confuzie duhovnicească – şi aruncă de aici, din miezul istoriei, sclipiri ale luminii de dincolo, ale luminii revelaţiei dumnezeieşti. Şi, cu fiecare vizită, pelerinul se cade să înţeleagă că nu în afară trebuie să caute lecţia duhovnicească a acestor mănăstiri, ci în sine, unde se află ascunsă, prin botez, nestemata Adevărului plenar.

(Alexandru Rădescu, Athos. Însemnările netăcutelor cărări, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 143-144)