Mă surprind uneori căutând ceva anume, ce încă nu are contur... Mă surprind căutând un cuvânt sau o noimă, o caligrafie cu totul aparte, care să poată cuprinde în cotloanele ei, pe El... Pe El, Cel Viu. Cel Ce este. Cel de nerostit. 

De aceea, tac.

Inima începe să bată mai tare, însetez, adulmec ca o ființă nătângă bănuind că undeva, aici, atât de aproape, se află acea vorbă cu suflet, acel puls pe care să îl pot așeza într-un rând, cât să Îl pot împărtăși pe Cel care îmi bate în piept, Viața.

De aceea, tac.

Alteori nici nu pot grăi altfel decât cu „Tu”. Căci este prea departe să spun „El” și „despre El”. Ca despre o persoană a treia. Este doar Tu. Aproape. Intim. Lăuntric. Deplin.

De aceea, mai bine tac.

Cu toate acestea, am o sete de a împărtăși în cuvinte cu inimă bătând această liniște în care tac. Cuvinte depline. Cuvinte-liniște. Cuvinte purtând întru ele mireasma tainei Lui. 

De ce? Pentru că fiecare dintre noi suntem chemați a fi Theofanie. Nu eu-uri mișcătoare, ci purtători de Tu, Doamne! O fereastră cât mai curată prin care aproapele să Îl poată zări pe El, nu pe mine, cel opac.

Fiecare dintre noi suntem o chemare, un susur al dulcii lui Iubiri. Și mă gândesc adesea că poate cel mai mare păcat al nostru este neiubirea. Momentele când din varii motive uităm sau încetăm a iubi. A iubi ca El, a iubi cu El, a iubi întru El.  Când încetăm a-l iubi pe cel care ne doare, când uităm a-l iubi pe cel care trece necunoscut pe lângă noi, pe stradă, când nu suntem iubire.  

În tăcere, neștiuți de nimeni, să fim iubire. Liniște și iubire. Să cufundăm pe celălalt în pieptul nostru ca într-o liniște mare, să îl privim în tihnă, ca într-o rugăciune. Să iertăm ca și cum nu avem ce, iubind, iubind una cu Domnul.

Bietul om! Suflare de viață de la Tatăl. Suflet nevinovat, licărind cuminte în ochișori de prunc și umblet prin candoarea copilăriei. Apoi, ca în pilda neghinei aruncată între grâu, patimile cresc în bietul om, căci a căzut în pământul fărădelegii firii noastre. Nici el nu mai știe ce e cu el. Ani la rând nu ne regăsim. Suntem prizonieri în propria viață, căci adesea rămânem chirciți sub robia patimilor din neamul nostru.

Sufletul strigă în adâncul propriei ființe, fără ca noi înșine să știm sau să ne oprim să îl ascultăm: scoate din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău! 

Pentru aceasta privesc cu durere și milă bietul om și zic: iubire. Atât. Leacul cel tămăduitor de molima morții. Cum să nu îmi greșească fratele meu?! Cum ar putea să nu îmi greșească bietul, când, iată în ce umbră locuim? Și nu ne cunoaștem și nu ne recunoaștem... și nici eu nu știu cu câte îi greșesc. 

Am observat tot mai mulți creștini, din Biserică zic, nu oameni simpli din lume, care chiar nu își conștientizează comportamentul propriu, care duce chiar la propria rănire, dar care sesizează imediat și taxează greșeala celuilalt. Instant, înainte chiar de a fi făcută. 

Cine poate opri toate astea, războiul cel dintre noi, decât iubirea? Iubirea în care să îi cufundăm vorba, privirea cea rea, ca într-o tăcere plină de milă. Cum ar putea să nu fi greșit când, iată în ce durere se află sufletul lui, neștiind?

Iubind, restaurăm lumea alături de Domnul pe Sfânta Cruce. Iubind și iertând din sinceră milă pentru condiția umană. Câți dintre noi poate nu ne înțelegem pe noi înșine? Oare celălalt nu este tot om? Câtă zbatere o fi ascunsă sub gestul lui respingător? 

Doamne, Tu singur ești Care cunoști fiecare fărâmă a plămădirii mele. Tu știi și bulgărele de lumină sfântă ce ai așezat în mine, Tu vezi și întunericul în care mă cufund. În taină mă privești cum mă zbat înlăuntru și cum adesea uit, uit ca într-o ceață a neființei. Însă Tu, în toate astea, nespus mă iubești, mă iubești, mă iubești.

Te rog, al inimii mele Domn, cu mila Ta privește către mine; până în străfundul alcătuirii mele să mă pătrundă privirea Ta! Și luminează sufleteștile mele puteri a se limpezi după Sfântă dorirea Ta, a se îndrepta ca orbul căruia i-ai luat zgura de pe ochi. Te rog, Doamne, mă smulge din robia propriei firi, din neamul meu mă trage și mă înfiază întru Tine și mă povățuiește lăuntric să fiu și eu fiul Tău, căci știi că aceasta este dorirea cea mai din adâncul meu, căci aici locuiește Chipul Tău!