Liniștea mea este să nu mă mai iubesc pe mine, să lupt să renunț la mine, să nu fiu prilej de sminteală pentru celălalt. Și într-o obște suntem legați unul de altul. Cum spunea Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, „dacă noi nu-i luăm durerea celuilalt din obște, n-o să avem niciodată pace”. Ce înseamnă durerea aceea? Adică dacă-l văd mâhnit pe fratele sau dacă are o ispită, să mă rog pentru el. Dacă are nevoie de ceva, să-l ajut. Iar dacă m-a supărat, să dau vina pe mine, spunând: eu, dacă eram bun, nu-l supăram. Neputința lui să o iau asupra mea. Dacă se întâmplă ceva în Mănăstirea Pângărați, e din cauza mea, nu a lui X sau Y. Sau dacă un părinte nu face voia lui Dumnezeu, e din cauza mea. Fie am eu ochii strâmbi și văd rău, sau el se face așa, ca să-l osândesc eu pe el. Să căutăm mereu îndreptățire aproapelui, fiindcă mântuirea noastră trece prin persoana celuilalt.

Eu, în mănăstire, nu sufăr doar pentru mine, ci sufăr pentru toată lumea. Când zic: Doamne, miluiește-mă, „miluiește-mă” acela cuprinde pe toată lumea. Toată lumea face parte din mine. Dacă nu gândim așa, atunci nu putem să avem pace și bucurie. Nu mă interesează ce face el sau ea, ci mă interesează durerea sau nevoia lui sau a ei. Dacă un om a greșit ceva, el știe că a greșit. Dacă te duci și-i amintești acest lucru atunci, mai tare-l afunzi. Sfinții Părinți spun că dacă vrei să dai niște sfaturi cuiva este egal cu a-l mustra. Dacă un frate are un necaz, o ispită, poţi face nişte metanii pentru el sau Paraclisul Maicii Domnului. Un monah adevărat ajută cel mai mult cu rugăciunea.