Puteri de dimensiuni cosmice se unesc împotriva rugăciunii (Efeseni 6, 12), și lor li se adaugă însăși firea omului căzut. Când însă împotrivirea față de aceste puteri nimicitoare se întețește și darul de Sus al rugăciunii se înmulțește, atunci răsare și bucuria nădejdii în biruința cea mai presus de lume a lui Hristos.

Dar pentru ca să atingă desăvârșirea acestui fel de rugăciune, pe care Părintele Sofronie o definește ca ridicare a lumii zidite din căderea sa, omul este supus la o mare încordare și trece prin multe și felurite stări. Trece de la stări de mare înălțare duhovnicească, la un simțământ de pustiire lăuntrică, și de la o creștere, la o împuținare a „puterii sale de rugăciune”. Aceste schimbări ale stărilor – prin care omul de rugăciune trebuie să treacă cu sârguință și cu toată inima – îl călăuzesc spre neprețuita cunoaștere a tainei căilor mântuirii.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre!, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 151)