Totuși un lucru bun nu este bun când îi lipsește ceva necesar, de aceea nu voiam să mă opresc numai până aici. Știți cu toții ce vreau să spun, lucru pe care și eu l-am cunoscut din cercare. Dacă cineva rămâne fără hrană timp de câteva zile, se oprește eliminarea mâncărurilor, dar este totuși cu neputință să nu fie tulburat cineva de două sau trei ori pe zi de eliminarea apei. Prin urmare, m-am gândit cât de dificilă era situația pentru această nevoie și numai să cobor la chilia de jos. Și am vrut să fac un loc potrivit deasupra pentru această nevoie. Dar nu voiam totuși să fie aproape de noua mea chilie din evlavie pentru Biserică și din respect pentru peșteră care erau mai jos. Iarăși mi se prezenta ca mare dificultate să tai stânca până în partea de sud, lângă chiparos  și să fac o potecă strâmtă și lungă. Dificultatea era mare, fiindcă și numai să privească cineva de acolo în jos hăul era înfricoșător iar de sus prăpastia șubredă mărea încă și mai mult frica.

Totuși așa cum dragostea îl convinge de multe ori pe cel îndrăgostit să disprețuiască primejdiile și fricile și să încerce ceea ce dorește, așa am pățit și eu. Mi-am sprijinit sufletul meu pe nădejdea în Dumnezeu pe Care Îl chemam cu intensă rugăciune în ajutor și am încercat ceea ce voiam, zicând: „Domnul este luminarea mea și mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele de cine mă voi înfricoșa?” După ce am chemat în ajutor cinstita Cruce a lui Hristos și pe Preacurata Lui Maică, cu curaj am înaintat în lucrare. Cu multă atenție și acribie și cu ajutorul lui Dumnezeu în câteva zile toate cele înfricoșătoare și foarte dificile cu ajutorul lui Dumnezeu le-am săpat în piatră.

Dar când am ajuns aproape la sfârșit și nu mai părea să mai existe nici un pericol trimiteam slavoslovii tare și în taină de multă bucurie. Atunci, așadar, prin îngăduința lui Dumnezeu mi s-a întâmplat o întâlnire cu cumplitul demon de amiază. Era ceasul al șaselea și ziua era de Vineri, când m-au înconjurat cursele morții, potrivit lui David și porțile iadului m-au înconjurat repede. Și în necazul meu am chemat pe Domnul și către Dumnezeul meu am strigat. Dacă nu ar fi apucat repede să mă scape, puțin ar fi lipsit să nu se sălășluiască în iad sufletul meu. Pe când ședeam și săpam cu săpăliga, dintr-odată din partea dreaptă s-a tăiat o stâncă, toată numai piatră, tare și grea precum granitul. Avea lungimea de 6 picioare[1] și grosimea mai mare decât ajunge un bărbat să cuprindă cu brațele și după ce mi-a rupt haina pe umărul drept, m-a lovit în coastă și m-a tras în jos. Eu am strigat imediat tare și am zis: „Stăpână, ajută-mi, Hristoase, ajută-mă”. Urgența nevoii nu mi-a mai lăsat nici o urmă de discernământ ca să chem întâi pe Stăpânul, ci am strigat mai întâi pe Stăpâna și nimic altceva.

Atunci, așadar, dumnezeiescul har care pretutindenea este și care plinește toate și care nu întârzie, mai repede decât fulgerul a ajuns lângă mine și a izbăvit sufletul meu de la moarte și ochii mei de la lacrimi și picioarele mele de la alunecare și cred că prin prezența nevăzută a îngerului, o minune străină, o, taină nouă!, o, negrăită și necuprinsă putere a lui Dumnezeu! a fost văzută stânca izbindu-se în spate și după ce și-a oprit căderea naturală în jos, în chip străin a fost împinsă în sus. A ținut prinsă cu partea de jos mâna mea dreaptă cu săpăliga și marginea piciorului, ca să nu cad jos. Așa cum se prinde în laț vânatul, așa eram și eu prins în cursă de stânca aceea, neavând nădejde de mântuire.

În această cursă înfricoșătoare și nenorocire văzându-mă pe mine vrăjmașii cei nevăzuți s-au bucurat cu bucurie nu întâmplătoare. Totuși „Binecuvântat este Dumnezeu Care nu ne-a dat pe noi spre vânare căilor lor, ci a izbăvit sufletul nostru din cursa vânătorilor. Căci cursa lor s-a zdrobit și noi ne-am izbăvit cu harul și iubirea Lui de oameni.

Așa eram dedesubtul stâncii, piciorul meu stâng atârna jos în prăpastie, mâna mea dreaptă era întinsă de-a lungul stâncii și lipită de ea, fiindcă nu a îngăduit dumnezeiescul har să cadă stânca deasupra mâinii și să o zdrobească. În această împrejurare s-a mai întâmplat ceva mai presus de fire și străin: Mâna mea dreaptă chiar dacă era sub stâncă și era prinsă, a rămas nevătămată, în timp ce mâna stângă deși era afară liberă vărsa sânge ca un izvor pe sânul meu și pe pământ, fiindcă degetul meu cu puțin mai înainte s-a rănit înfricoșător și de asemenea s-a rănit puțin și dosul palmei. Eu însă nu am simțit nimic în ceea ce privește felul în care s-au întâmplat toate acestea.

Am totuși ceva să spun și despre acest lucru. Așa cum în cuptorul haldeilor, ca nu cumva să creadă necredincioșii că văpaia care ardea era închipuită și nu adevărată, i-a ars pe cei ce stăteau afară și astfel și-a arătat puterea arzătoare, dar cei care erau înlăuntrul flăcărilor au rămas nevătămați. La fel și acum, harul de atunci a lucrat și acum în chip străin și mai presus de fire. Deși a trecut atât de mult timp între cele două evenimente, totuși dumnezeiescul har rămâne totdeauna același și poate în toate generațiile să lucreze lucruri asemănătoare și mai mari decât acestea când voiește.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)