Mirabilii. Faţa nevăzută a Parisului

 

Săptămâna trecută am avut şansa de a participa la Paris, alături de peste 700 de clerici şi credincioşi din mai multe ţări din Europa, la Congresul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale (MOREOM). Acolo am moderat, împreună cu soţia mea, Cristina, atelierul dedicat familiei creştine. O manifestare de mare amploare, impecabil organizată sub oblăduirea neobositului Părinte Mitropolit Iosif, care parcă întinereşte de la an la an! Dincolo de ceea ce am putut eu şi soţia transmite, am primit, de-a lungul zilelor de congres, multe cuvinte de mare folos.

Dacă punem la socoteală şi Congresul Nepsis, dedicat tinerilor, în total au fost şase mari conferinţe, la care s-au adăugat intervenţiile celor şase ierarhi ai Sinodului MOREOM, dar şi concluziile unui număr total de 14 ateliere pe diferite teme de actualitate. Detalii despre program şi conferenţiari pot fi lesne găsite pe internet. Însă eu mi-aş dori să vă împărtăşesc câteva dintre „sentinţele” care mi-au atins în mod special mintea şi inima. Cu precădere, mă voi inspira din prelegerile Părintelui Constantin Coman şi ale Părintelui Diacon Sorin Mihalache. Sigur, ideile sunt filtrate subiectiv şi redate într-un mod ceva mai personal, poate chiar cu unele adăugiri.

Secularizarea nu este un proces specific lumii de azi, ci unul care se desfăşoară în Biserică. Lumea e, prin definiţie, secularizată. Marea dramă este că duhul lumesc pătrunde în instituţiile bisericeşti, în mănăstiri, în comportamentul, vorbirea şi acţiunile clericilor sau ale credincioşilor. Faptul că Biserica a ales să comunice pe canalele de presă proprii doar aspectele pozitive şi realizările deosebite –după principiul: „lasă, că de rău ne vorbesc alţii destul” – nu a avut un efect misionar, dimpotrivă. Lipseşte din comunicarea Bisericii atitudinea de pocăinţă. Şi Sfântul Ioan Botezătorul, dar şi Mântuitorul, mai apoi, şi-au început lucrarea publică plecând de la acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2 şi 4, 17). Dar azi se constată că s-a cam circumscris Taina pocăinţei doar la perimetrul scaunului de spovedanie.

Nu se pot obţine vreodată rezultate duhovniceşti cu mijloace şi metode lumeşti. Nici nu putem convinge (converti) pe nimeni dacă încurajăm atitudini triumfaliste, războinice sau encomiastice. Ori fiind obsedaţi de „imaginea Bisericii”. Într-o astfel de „competiţie” cu lumea întotdeauna vom pierde, pentru că lumii îi sunt proprii astfel de „arme”. În Biserică şi în afara ei e nevoie să cultivăm şi să comunicăm (în) Duhul lui Dumnezeu, care presupune o necondiţionată stare de smerenie.

Nu avem de ce să fim complexaţi în faţa uimitoarelor descoperiri ale ştiinţei sau în faţa progresului tehnologic. Tot ceea ce descoperă ştiinţa poate fi adus în sfera apologetică, după principiul enunţat de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful vizavi de cultura păgână: „Tot ceea ce este bun ne aparţine nouă, creştinilor”. Adică, toate acestea ridică mintea la Dumnezeu, confirmă prezenţa şi lucrarea Lui în lume. Dar această prezenţă este una discretă, apofatică. Ştiinţa nu poate demonstra nici existenţa, dar nici inexistenţa lui Dumnezeu. Sunt oameni de ştiinţă care aduc argumente împotriva existenţei unui Creator, dar aceste afirmaţii ale lor nu pot fi tratate decât ca simple interpretări personale, ca opinii, iar nu ca fapte ştiinţifice. Aici omul de ştiinţă îşi depăşeşte clar sfera de competenţă. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să creadă, nu Se impune cu evidenţe. Credinţa este spaţiul libertăţii, semn că Dumnezeu ne respectă alegerile. Putem contempla creaţia şi să rămânem la nivelul materialităţii, negând existenţa Creatorului. Dar putem şi să deducem din descoperirile ştiinţei că întreaga creaţie nu ar putea fi menţinută în existenţă, dacă Dumnezeu nu ar susţine-o cu harul Său (energiile necreate). Încât totul depinde de ce anume alegem să vedem şi de gradul de onestitate, de deschiderea noastră spirituală.

Progresul tehnologic, stilul de lucru multitasking afectează foarte mult calitatea vieţii omului. Scad vertiginos atenţia şi capacitatea de concentrare, de adunare a minţii, ne lipsesc căldura comunicării directe şi compasiunea. E nevoie ca teologul şi omul credincios competent să iasă la dialog cu oamenii de cultură sau de ştiinţă, cu artiştii, cu filosofii. Atitudinea creştinului este una integratoare, prezenţa Domnului Hristos nu poate fi redusă doar la sfera vieţii liturgice sau de rugăciune. Dumnezeu poate fi întâlnit indiferent care ne este punctul de plecare, dacă suntem cu adevărat sinceri în căutările noastre. Nici un domeniu din sfera preocupărilor umane nu poate oferi un răspuns complet şi generator de sens, ci doar o teologie fondată patristic şi transpusă în viaţa personală, în mod viu şi lucrător. Vremurile de azi oferă o cantitate crescândă de informaţii care confirmă învăţătura de credinţă sau care nu pot fi explicate decât în lumina Evangheliei. Important e să folosim aceste oportunităţi de explicare şi de mărturisire, nu să fugim de ele – ca şi cum ne-ar putea afecta cu ceva credinţa.

Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici, deocamdată... Rog doar a nu se înţelege, cumva, că cele de mai sus reprezintă (neapărat şi) concluziile oficiale ale Congresului. Sunt doar receptări subiective. Punctual, au mai fost şi unele nuanţări sau chiar exprimate puncte de vedere diferite.

Luat ca atare, Parisul e omenesc, prea omenesc. Galeriile de oameni „luminaţi”, operele de artă, arhitectura, duhul obosit şi făţarnic al corectitudiinii politice – totul este impregnat de o gândire care pune omul în centru, Dumnezeu fiind o prezenţă mai degrabă exotică sau marginală. Pentru mine însă, încă de la vizitele de anul trecut, când am fost invitat pentru o serie de seminarii şi conferinţe, Parisul are adâncimi spirituale surprinzătoare. „Oraşul luminilor” este acum, şi ca simbol al întregii diaspore, inima unei Ortodoxii mărturisite convingător şi trăite smerit în spaţiul occidental. Oameni minunaţi, repere duhovniceşti de excepţie, personalităţi capabile de dialog la cele mai înalte exigenţe au făcut posibilă această adevărată metanoia. Nu doar în Paris, ci şi în multele ţări europene în care s-au înfiinţat parohii ortodoxe. Aceşti mirabili ai Ortodoxiei se numără între cei care transmit un atât de necesar suflu înnoitor în Biserică, în sensul troparului: Doamne, Cel Care pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte întru noi, cei care ne rugăm Ţie”.

De la același autor

Ultimele din categorie