Mitropolitul Visarion Puiu și actualitatea unei lecții a exilului

Mitropolitul Visarion Puiu, cel socotit de profesorul Iorga (drept) cel mai învățat cleric român”, cu siguranță a convertit toată durerea exilului în dor și tânjire după Dumnezeu. Avea nădejdea că fiecare lacrimă, fiecare suferință, fiecare nedreptate se vor dovedi a fi cu folos spre mântuirea sa.

Este odihnitor și încurajator să primești vestea că, într-o lume tot mai lacomă după noutăți și tot mai indiferentă față de istorie, față de adevăratele modele ale neamului nostru, există evenimente de factură cultural-religioasă precum „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, care își confirmă anual statutul de manifestare tradițională. În perioada 24-28 februarie 2022 s-a desfășurat cea de-a XXVI-a ediție organizată de Asociația purtând numele acestui ierarh care a avut atâtea de pătimit de-a lungul vieții.

Într-un context tot complicat la nivel internațional, dar și într-o perioadă care, la nivel național, ne pune la multe încercări, suntem îndemnați să ne oprim pentru o clipă și să privim la vitregia vremurilor în care a trăit ierarhul botezat în pruncie într-o biserică din municipiul Pașcani. Vom sesiza, prin comparație, cum istoria tinde a se repeta, cum oamenii par a nu învăța prea mult din greșelile sau din dramele înaintașilor lor. Drept pentru care se cuvine ca noi să ne străduim și mai mult să deslușim ceva din lecția acelor timpuri apuse, dar nu pentru a deznădăjdui, ci pentru a păstra precum o candelă în inimă lumina care a străbătut chiar și prin cele mai întunecate momente ale istoriei.

Anul acesta, participanți la eveniment de pe ambele maluri ale Prutului, din țară sau chiar din străinătate, au fost îndemnați să reflecteze la „Exilul Mitropolitului Visarion Puiu (1944-1964)”. O temă cum nu se poate mai potrivită, mai ales că anul trecut, 2021, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „An omagial al pastorației românilor din afara României”. Deși în vremuri de libertate, mulți dintre cei plecați din țară se consideră mai degrabă exilați, anumite nevoi de ordin material sau de altă natură împingându-i să-și părăsească, temporar sau definitiv, nu doar casele sau locurile dragi ci, deseori, chiar propriile familii.

Într-o „Scrisoare pastorală” din 17 aprilie 1955, Mitropolitul Visarion Puiu are un îndemn care pare a fi redactat mai recent, în ultimele decenii, când România consemnează cel mai mare exod al românilor în afara granițelor ei: „Și găsindu-ne departe de țara noastră, printre străini de neamul și de datinile noastre strămoșești, toți pribegii să se strângă în jurul celei mai curate și mai ocrotitoare instituții, adică a Bisericii noastre, sprijinind-o, spre a ne putea fi de folos, încredințați fiind că haosul moral, cultural și îndeosebi cel politic din lumea de azi, în care se frământă popoarele zilelor noastre, nu va dispărea fără ajutorul luminilor înțelepte ale Creștinismului, religia Păcii și armoniilor sociale, fără care omenirea cade lesne în sălbăticie și războaie” (Mitropolit Visarion Puiu, „Însemnări din viaţa mea”, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 193).

Tema exilului este una cu multiple rezonanțe în Sfânta Scriptură și în scrierile creștine. Sfântul Apostol Pavel cultiva în conștiința primilor convertiți ideea că adevărata patrie este cea cerească, căci „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Prin secolul II d. Hr., autorul „Epistolei către Diognet” îi caracterizează pe creștinii primelor veacuri ca fiind cei care „locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină”. Așadar, înainte de a ne bucura că încă mai locuim pe pământul în care ne-am născut sau dincolo de durerea purtată în inimă de cei nevoiți să trăiască în afara patriei-mamă, să reflectăm mai adânc la condiția noastră trecătoare, privind cu inima spre „casa Tatălui”, în care sunt multe locașuri gătite pentru fiecare dintre noi (cf. Ioan 14, 2).

Mitropolitul Visarion Puiu, cel socotit de profesorul Iorga (drept) cel mai învățat cleric român”, cu siguranță a convertit toată durerea exilului în dor și tânjire după Dumnezeu. Avea nădejdea că fiecare lacrimă, fiecare suferință, fiecare nedreptate se vor dovedi a fi cu folos spre mântuirea sa – chiar dacă, om fiind, își vărsa adesea necazul în cuvinte tulburătoare.

Într-o scrisoare adresată Preotului Constantin Moraitakis din Grecia, datată 14 iulie 1948, ierarhul aflat în exil își autoevaluează situația, dezvăluind răutatea care-l pândea în orice colț de lume ar fi ajuns: „Pentru că am rămas în Austria, în 1944, fără voia mea, am fost acuzat că am rămas să fac politică hitleristă?!... iar apoi, pentru că am trecut în Italia, mi se spune că la Moscova sunt socotit agent papal?!... Roma, pentru că am fost prin Rusia, mă suspectează ca rusofil. Acum că mă aflu în Elveția, vor spune unii că sunt protestant!... Am deci o situație tragi-comică” (Op. cit., p. 192).  Din păcate, genul acesta de etichetare încă mai este prezent în spațiul public românesc și după 1989. Fiecare musai trebuie să slujească unor interese sau unei tabere, aproape nimeni nu mai primește prezumția de om liber, capabil să facă alegeri lucide sau să emită opinii. Cei care se simt nedreptățiți la acest capitol să ia aminte la Mitropolitul Visarion Puiu: dacă nici contemporanii, nici istoria nu-ți fac dreptate, cu siguranță la Dumnezeu se va afla și dreptate, și răsplată pentru fiecare suferință îndurată.

De la același autor

Ultimele din categorie