Dintre toate nevoinţele ascetice, năzuinţa după rugăciune este cea mai anevoioasă. Mintea noastră va fi într-o curgere permanentă. Uneori rugăciunea curge ca un curent puternic; alteori inima noastră se simte uscată şi seacă. Dar răgazurile în care ne pierdem ardoarea devin tot mai scurte.

În rugăciune suntem sensibili la prezenţa lui Dumnezeu care, deşi nu atingem plinătatea experienţei după care năzuim, întăreşte credinţa noastră.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 pp. 107-108)