Imaginea aceasta, a iubi pentru a dărui şi a dărui pen­tru a iubi, este excepţional prezentată de Sfântul Ioan Gură de Aur, de Sfântul Grigorie cel Mare, de Sfântul Grigorie de Nyssa într-o serie de omilii legate de peri­oada pascală, care încep printr-o poveste şi se termină într-un adevăr. Sfinţii încep printr-o metaforă, a nunţii în Rai a firii umane cu firea divină. Sedusă, firea umană se lasă bucuroasă pe braţele firii divine şi pare că devine cea mai bună prietenă a acesteia, dar este ajunsă de şoapta lui Sarsailă şi se rupe de firea divină, de care nu divorţează, ci rupe logodna, căci nunta nu era desăvârşit împlinită, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.

În momentul acela, firea umană se îndepărtează de firea divină. Firea divină ce să facă? La fel ca orice Mire sedus, începe să construiască, să dăruiască munţii, ape­le, soarele, frumuseţea. Firea umană... niente! Se apucă şi face mai departe. Vorbeşte firea divină, îi trimite firii umane la seducţie pe prietenii săi cei mai buni - pe pro­feţi, pe învăţaţii Vechiului Testament, îi dăruieşte cartea Vechiului Testament. Firea umană... lemn nesimţitoriu! Mai mult decât atât, îl trimite pe cel mai bun dintre profeţii săi, pe prietenul Mirelui, pe Ioan Botezătorul! Ajunge acesta în contact cu firea umană, îi vesteşte că se apropie firea divină. Şi firea umană... nimic! Atunci - şi aceasta este expresia Sfântului Ioan Gură de Aur - , în dragostea Lui dăruitoare, Dumnezeu Îl întrupează pe Fiul Său, nu sub chipul unui ciclop, nici al unui uriaş care să ne înspăimânte, ci în chipul omenesc, pentru ca oamenii să înţeleagă cât de apropiat este Dumnezeu de ei. El Îşi poartă firea divină, o uneşte cu firea umană, o seduce încă o dată şi o cheamă iarăşi la o nuntă mistică, în care patul nunţii este Crucea Golgotei.

Firii umane îi rămâne, de acum, datoria de a calibra propria sa rezonanţă la modul în care Dumnezeu i S-a pus la dispoziţie.

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 13-14)