Omul a fost făcut întru harul lui Dumnezeu
Există unii astăzi care ar voi să folosească ordinea facerii omului din acest verset spre a „dovedi” că omul a „evoluat” din animalele inferioare: întâi a fost trupul sau firea pământească, iar apoi sufletul sau starea de existență în harul lui Dumnezeu. O astfel de interpretare este cu neputință, dacă acceptăm înțelegerea patristică a facerii omului.
Tâlcuirea obișnuită a Sfinților Părinți spune că ceea ce s-a „suflat” în om a fost sufletul său. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Și a plăsmuit Dumnezeu pe om, țărână luând din pământ, și a suflat în fața lui suflare de viață. Moise folosește cuvinte grosolane pentru că vorbește oamenilor care nu puteau înțelege altfel, așa cum putem înțelege noi; se folosește de aceste cuvinte ca să ne învețe că iubirea de oameni a lui Dumnezeu a voit ca omul acesta, făcut din pământ, să aibă suflet rațional, ca să fie astfel o ființă întreagă și desăvârșită. „Și a suflat”, spune Scriptura, „în fața lui suflare de viață”. Prin această suflare a dăruit celui făcut din pământ putere de viață; suflarea aceasta alcătuiește firea sufletului. Și Scriptura a adăugat: „Și s-a făcut omul cu suflet viu”. Cel care a fost plăsmuit din țărână, o dată ce a primit prin suflarea lui Dumnezeu suflare de viață, s-a făcut „cu suflet viu”. Ce înseamnă „cu suflet viu”? Înseamnă suflet lucrător, ce are în slujba sa mădularele trupului drept unelte, următoare voinței lui”.
Sfântul Serafim din Sarov are o interpretare oarecum diferită a acestui loc din Scriptură. În convorbirea sa cu Motovilov, el afirmă că ceea ce s-a plăsmuit din țărâna pământului a fost întreaga fire omenească – trup, suflet și duh (duhul fiind cea mai înaltă parte a sufletului) – iar ceea ce a fost suflat în această fire a fost harul Duhului Sfânt. Este o perspectivă diferită asupra facerii omului (aflată și la alți Părinți), care nu contrazice, de fapt, interpretarea obișnuită că sufletul a fost cel suflat în om; cei care susțin această din urmă părere cred și ei că omul a fost făcut întru harul lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre înălțimea firii omului, a căruia cea mai înaltă parte a firii nu vine din pământ, ci direct de la Dumnezeu: „Sufletul este suflarea lui Dumnezeu, și, deși este ceresc, îndură a fi amestecat cu ceea ce este din țărână. E o lumină închisă într-o peșteră, însă dumnezeiască și de nestins... Cuvântul a grăit, și luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu și i-a împărtășit viața Sa; căci a trimis în el Duhul, care e raza nevăzutei dumnezeiri”.
Asemenea exprimări însă, nu trebuie să ne ducă la falsa părere că sufletul însuși este dumnezeiesc sau o parte din Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Unii oameni nesocotiți, mânați de propriile gânduri, fără să țină seama de pogorământul cuvintelor Scripturii și fără să aibă o judecată vrednică de Dumnezeu, încearcă să spună că sufletul este din Ființa lui Dumnezeu. Ce nebunie! Ce sminteală! Atâtea și atâtea căi de pierzare a croit diavolul celor ce vor să-i slujească! [...] Deci, când auzi: a suflat în fața lui suflare de viață, înțelege iarăși că a hotărât ca, așa precum a adus la iveală puterile cele netrupești, tot așa a hotărât ca și trupul omului, făcut din țărână, să aibă suflet rațional care să poată folosi mădularele trupului”.
Există unii astăzi care ar voi să folosească ordinea facerii omului din acest verset spre a „dovedi” că omul a „evoluat” din animalele inferioare: întâi a fost trupul sau firea pământească, iar apoi sufletul sau starea de existență în harul lui Dumnezeu. O astfel de interpretare este cu neputință, dacă acceptăm înțelegerea patristică a facerii omului.
(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 106-107)
Natura întreagă o preamărește pe Preasfânta Fecioară
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro