Pregătirea începe imediat după prânz. Bunica spală blidele, apoi se retrage în cămăruța ei.

‒ Mergi și azi cu mine?

‒ Merg.

Trează de la 4 jumate, odată cu găinile, bunica e deja trudită până la amiază, când strigă după mine să vin la masă. Ce-mi pasă? Vacanța-i vacanță, ograda-i mare.

În cămăruță, își dă jos baticul de casă, se închină și se întinde un ceas. Oasele se odihnesc, dar buzele murmură în continuare o mică rugăciune. În casă bâzâie liniștea, iar eu simt că lumea întreagă amuțește odată cu bunica.

La vremea potrivită, aud mișcare. Bunica își spală fața, își primenește hainele și își pune baticul de biserică. Cu urechile ciulite, aștept semnalul de plecare, toaca și clopotele. Apoi privesc cum pantofii lustruiți adună fire de praf în timp ce bunica pășește legănat, ținându-mă de braț.

‒ Hai, că mai avem un pic. Îngerul numără pașii noștri până la biserică, să ții minte asta.

Și am ținut minte. De-atunci și până azi, când bunica și bunicul se hodinesc cu zambilele și panselele, în cimitir.

De-atunci și până azi, la Denii timpul se oprește în loc. Nici o grijă pe lume, asta simțeam în timp ce mă închinam cu bunica pe la icoane, pricepând de la an la an de ce și cum mergem la biserică în Săptămâna Mare. Nici o grijă pe lume, o parte din asta mai simt și azi, când seara își trage obloanele pe ferestrele bisericii. Rămân aprinse luminile care cresc din ceară, așa cum cresc nepoții din bunici și din părinți. Timpul care trece cu o viteză nebună se oprește în loc în timpul Deniei. Un părinte din Athos spunea că monahii simt asta tot timpul, acolo, în vârful muntelui. Trăiesc într-un timp fără timp, rugăciunea sfințește zilele și nopțile, iar timpul parcă se dilată, cele 24 de ore parcă se dublează. Așa, au din belșug timp pentru toate. Iar noi ne plângem că vremea zboară, că zilele sunt scurte, că a mai trecut o săptămână. Dumnezeu are răbdare cu noi, dar noi nu mai avem răbdare cu Dumnezeu.

Slujbele din Sfânta și Marea Luni și până la Prohodul Domnului ne înfățișează istoria Pătimirii lui Hristos. Pe drumul pe care-l parcurge Iubirea până la răstignire și Înviere suntem chemați și noi să-L însoțim pe Hristos. Suntem chemați să participăm și să înțelegem, să simțim bucuria că moartea nu e definitivă. Hristos a luat trup omenesc păstrându-Și Dumnezeirea și a biruit în trup neputințele omenești. A murit, dar nu a căzut pradă stricăciunii, și a înviat, arătând că Iubirea biruiește moartea.

În Postul Mare, toată munca noastră asta și arată: curățăm casa, curățăm trupul, limpezim mintea și inima la spovedanie, pregătim daruri și bucate de sărbătoare, pentru că așteptăm să gustăm Praznicul Învierii în împărtășanie.

Săptămâna aceasta, seară de seară, avem posibilitatea de a opri timpul în loc, în biserică, la Denii. Avem posibilitatea de a retrăi sau de a trăi acum pentru prima oară experiența de a învinge alergătura zilelor obișnuite, de a ne odihni în rugăciune, la lumina slabă a lumânărilor, care ne readuce în noi înșine. Și de a sta de vorbă în taină cu Cel Care a ales de bunăvoie, din nemăsurată iubire, să bea paharul cel mai amar, ca să ne ofere în dar tot timpul din lumea asta și din cealaltă – veșnicia Învierii.