Prima abordare, cu cea mai veche atestare istorică, e cea care Îl etichetează pe Dumnezeu ca fiind neputincios sau demiurg (şi) al răului. „Dacă există Dumnezeu, de ce este atâta răutate în lume? De ce unii oameni se nasc cu infirmităţi? Cu ce au greşit, de trebuie să sufere aşa? De ce unii, mai ales copiii, suferă abuzuri fără a avea puterea de a se apăra? Unde e Dumnezeu, când trebuie să-i apere?”. Vă sunt cunoscute, desigur, genul acesta de tirade cu pretenţia de întrebări retorice. Când sunt provocat de maniera aceasta, am observat că nu ajută prea mult dacă subliniez faptul că Dumnezeu respectă libertatea omului, că răul nu există precum binele, ci doar atât cât se face, că răutatea nu va dăinui... Cel mai mult pe interlocutor îl pune în încurcătură (sau pe gânduri!, depinde de onestitatea lui) când îl rog să adreseze aceste întrebări lui Hristos de pe Cruce, Celui ce – deşi se află în slava Tatălui – este şi rămâne în agonie până la sfârşitul veacurilor pentru noi (v. Blaise Pascal). Dacă eu sufăr ceva, El suferă infinit mai mult pentru mine şi cu mine. Însă tocmai în Hristos Cel Răstignit se biruieşte orice suferinţă, orice păcat.

Cea de a doua atitudine, promovată mai recent de neomarxista corectitudine politică, pare a fi la polul opus celei dintâi, dar are aceeaşi finalitate: excluderea lui Dumnezeu din viaţa omului. Pe scurt, se pleacă de la constatarea unor diferenţe şi limite omeneşti, absolutizându-le apoi prin uniformizare. Se proclamă normalitatea oricăror opţiuni. Mai mult decât atât, se impune prin lege (prin forţă chiar) acceptarea inclusiv a unor păcate strigătoare la cer ca fiind simple variaţiuni ale iubirii la care toţi avem dreptul. Există unele curente de opinie în mediile academice occidentale care merg până la a susţine că şi pedofilii sau criminalii nu sunt, de fapt, decât nişte „simple victime” ale naturii lor înnăscute („Born this way”). Natură care, vezi Doamne!, este imuabilă!

Viziunea creştină este calea de mijloc, împărătească. Ea aduce cu sine nu doar optimismul eshatologic, ci şi încrederea că acum, aici, natura umană poate fi transfigurată – despătimită şi îndumnezeită. Că ultimul cuvânt nu-l au nici suferinţa, nici nedreptatea, nici moartea. Că tocmai în cele mai cumplite circumstanţe, în iadul cel mai întunecat fiind, Îl putem găsi pe Dumnezeu şi putem birui răul.

Dialogând de peste trei decenii la diverse emisiuni radio conservatoare, Dennis Prager, un publicist american, a interacţionat adesea cu cei ce contestă existenţa sau pronia lui Dumnezeu. Dialogul ajunge, inevitabil, în punctul în care acest jurnalist testează onestitatea celui ce se declară ateu, întrebându-l: „Speri să ai dreptate sau să te înşeli când spui că Dumnezeu nu există? Dacă ai avea de ales, ai alege să existe sau nu Dumnezeu? Să existe sau nu Viaţa de Apoi? Ai vrea sau nu să te reîntâlneşti cu cei dragi şi dincolo de lumea aceasta? Ce ai prefera?”. Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este nu, înseamnă că respectivul se minte pe sine însuşi, că nu e onest. Căci dacă Dumnezeu nu există, totul se termină odată cu moartea. Şi nici măcar un ateu nu-şi poate dori, cu adevărat, să dispară în neant. Înseamnă că suntem condamnaţi să trăim într-o lume nedreaptă, iar finalitatea e aceeaşi pentru toţi, indiferent dacă fac binele sau răul. Şi criminalul, şi victima sfârşesc la fel. Înseamnă că cel ce s-a născut cu un handicap sau într-o sărăcie cumplită nu mai are nici o şansă la o altfel de viaţă. Înseamnă că între un om şi o piatră ce rătăceşte aiurea prin spaţiul cosmic nu e nici o diferenţă de fond. E absolut dezolantă perspectiva inexistenţei lui Dumnezeu! Cine şi-ar putea dori o astfel de lume? Ei bine, progresiştii neo-marxişti asta propovăduiesc, în asta cred ei.

Cu cei ce nu au un minim de onestitate şi se încăpăţânează să-şi susţină ideile extreme, făcând idol din corectitudinea politică şi altele asemenea, nu trebuie intrat în polemică. În cei aproximativ trei ani de misiune publică, Mântuitorul a stat de vorbă cu tot omul: şi cu cel ce aştepta Împărăţia, şi cu cel ce căuta, cu viclenie, să-L provoace doar pentru „a-L prinde în cuvânt” (Luca 20, 26). Sunt consemnate însă două situaţii în care Hristos a pus punct foarte ferm oricărui dialog. La ispitirea de către diavol în pustie, când acesta i-a oferit toate „împărăţiile lumii” (Luca 4, 8), şi atunci când Petru căuta să-l convingă să renunţe la gândul de a Se lăsa răstignit (Matei 16, 23). În ambele situaţii, Domnul a folosit formula: „Înapoia Mea, satano”. Scurt şi fără alte explicaţii. Mentalitate de „înapoiat” are tot omul care fie vânează slava acestei lumi, considerată ca primă şi ultimă realitate, dar şi cel ce, sub pretextul milei şi al iubirii, îl convinge pe un altul să se complacă în condiţia sa, să caute confort şi plăcere, iar nu jertfă. Progresistul de azi nu este altul decât „înapoiatul” de ieri. Poftim progres!