La Mănăstirea Agapia a fost, de asemenea, preot pătruns de frica lui Dumnezeu şi un duhovnic căutat de mulţi credincioşi. Mereu se socotea nevrednic de Taina Preoţiei şi se cutremura de dumnezeiasca Liturghie. Când slujea la biserică, petrecea numai în post şi rugăciune şi nu stătea de vorbă cu nimeni.

Ca duhovnic, părintele Antim primea la spovedanie numai pe cei care doreau cu adevărat să se mântuiască. Era foarte atent la gânduri şi cerea fiilor săi duhovniceşti să iubească mai ales tăcerea, ascultarea şi rugăciunea lui Iisus. Pentru aceasta, ucenicii săi erau puţini la număr, dar cu aşezarea cea din afară şi cu lucrarea cea dinlăuntru erau mai sporiţi ca ceilalţi.

Spun ucenicii lui că părintele Antim îndepărta de la sine pe cei care zăboveau în aceleaşi păcate şi care nu-şi împlineau canonul de la spovedanie.

Unul din fiii săi duhovniceşti vorbea mult. Bătrânul i-a dat canon să vorbească puţin şi să se roage. Văzând că nu-l ascultă, la a treia spovedanie i-a zis:

– Frate, acum vorbeşti mai mult ca înainte! De aceea nu te mai primesc la mărturisire.

Se mai spunea despre dânsul că dacă îi cerea cineva cuvânt de folos, se gândea mult şi cu greu răspundea. Uneori amâna răspunsul pentru a doua zi şi întărea cuvântul său cu texte din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 648)