Despre Iuda Iscarioteanul – cel care L-a vândut, pentru treizeci de arginţi, pe Mântuitorul – aflăm din Evanghelii că „era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 4). Iuda era un fel de trezorier al întregului grup de apostoli, era cel care gestiona donaţiile primite de la cei ce-şi arătau, astfel, recunoştinţa faţă de Iisus Hristos. La el se adunau banii şi tot Iuda era cel care „cumpăra cele de trebuinţă la sărbătoare sau dădea săracilor” (Cf. Ioan 13, 29). Mântuitorul, cu puterea sa dumnezeiască, nu avea cum să nu ştie despre patima aceasta a Iscarioteanului, de lăcomia sa după bani. Ştia, cu alte cuvinte, că Iuda îl fură. Te-ai fi aşteptat, omeneşte judecând, ca Domnul fie să-l ţină, din start, departe de punga cu bani, fie să reacţioneze şi să-i taxeze hoţia, luându-i atribuţiile de „casier”, imediat după primele delapidări. Or, dimpotrivă, Mântuitorul îi încredinţează de la început până la sfârşit lui Iuda banii, lăsându-Se furat în mod sistematic. De ce face acest lucru? Cum ne putem explica un astfel de gest?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: din dragoste. Întotdeauna, Dumnezeu acţionează din dragoste pentru oameni. Întotdeauna, pentru Dumnezeu mai importantă este persoana umană decât bunurile materiale sau decât orice altceva de pe lumea aceasta. Iuda iubea banii, mai mult decât pe Învăţătorul şi Domnul său, pe Cel care îi dăduse şi lui putere, precum celorlalţi apostoli, de a scoate demoni şi de a vindeca boli (Cf. Luca 9, 1 şi 10, 17). Domnul, pe de altă parte, îl iubea pe omul Iuda, orice altceva pălea în faţa acestei iubiri desăvârşite. Iuda a găsit de cuviinţă că relaţia sa cu Hristos face treizeci de arginţi, pe când Domnul a preţuit relaţia cu Iuda numindu-l „prieten” (Cf. Matei 26, 50) chiar şi când acesta Îl săruta cu viclenie – dând astfel semn celor urmau să-L aresteze. Nu are ce reproşa Domnului Iuda Iscarioteanul, întrucât el nu a primit decât dragoste de la Acesta. De aceea, se şi căieşte când află că Iisus e condamnat la moarte: „Am greşit vânzând sânge nevinovat” (Matei 27, 4). Se căieşte, dar nu se pocăieşte, precum Petru, cel ce s-a lepădat de trei ori de Hristos, dar a rămas cu ceilalţi ucenici, îndurând ruşinea de a fi un trădător, smerindu-se pe sine. Pocăinţa este căinţă unită cu nădejde şi cu smerenie. O părere de rău, în sine, te poate duce la deznădejde şi la sinucidere (cazul lui Iuda).

Avem, aşadar, două modele extreme, două moduri radical diferite de raportare la relaţia cu celălalt: pe de o parte este Hristos, cu dragoste desăvârşită, cu răbdare fără margini, pe de alta este Iuda Iscarioteanul, pentru care o persoană poate fi vândută, pentru care orice prietenie are un preţ. Noi unde ne plasăm? Avem noi această dragoste răbdătoare şi punem accent pe relaţia cu persoana din faţa noastră, indiferent de situaţie? Sau găsim foarte repede un preţ şi o vindem pe te miri ce? Pentru că, într-o relaţie dintre doi oameni apar, inevitabil, situaţii în care suntem puşi să alegem între persoană şi lucruri, care sunt pieritoare prin însăşi natura lor. Dacă eu îl iubesc cu adevărat pe celălalt, atunci orice altceva nu mai contează: când apare o tensiune între noi, eu ştiu că pot alege între a mă raporta la iubire, la persoană, sau a pune preţ pe anumite pretenţii, aşteptări, nevoi ale mele (oricât de îndreptăţite ar fi). Asta nu înseamnă că eu nu-i pot comunica celuilalt că mă răneşte (spre exemplu), dar nu voi intra în logica lui Iuda, „vânzându-l” pe aproapele pentru un preţ oarecare (un orgoliu, un lucru, o idee, dorinţa de a avea dreptate şamd). De fiecare dată când ne pierdem pacea sufletească şi iubirea faţă de cel cu care interacţionăm, să fim conştienţi că suntem, de facto, iniţiatorii unui act de vânzare iscarioteană. Adesea ne pare rău pentru reacţiile noastre lipsite de iubire, dar nu ne pocăim precum Petru, ci ne tot punem un ştreang în jurul inimii pe care o sufocăm, treptat, cu îndreptăţirea, cu mândria, cu neiertarea, cu atâtea alte lucruri omeneşti.

Dintre toate, cea mai dureroasă vindere a celuilalt e atunci când, căsătoriţi fiind, îl înşelăm. E atât de mare păcatul adulterului, încât şi Mântuitorul îl menţionează ca fiind singurul care poate duce la desfacerea unei căsnicii (Cf. Matei 19, 9). Asta, după ce întărise cuvântul că doi soţi sunt „un trup” (Facerea 2, 24), iar ceea „ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). În Vechiul Testament, când poporul ales cădea în închinare la idoli, era numit popor care „se desfrâna după dumnezei străini” (Cf. Deuteronom 31, 16). Aşa cum există o analogie între unirea sufletului omenesc cu Mirele dumnezeiesc, tot aşa ruperea de Dumnezeu este văzută ca desfrânare, ca înşelare sau ca adulter. Aşa cum căsătoria unui bărbat cu o femeie l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să exclame că „taina aceasta mare este”, „în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32), tot aşa şi ruperea relaţiei/ adulterul este o cădere ce nu-şi poate avea analogie decât în apostazie (adică lepădarea de credinţa în Dumnezeu).

Atunci când doreşte să se căsătorească, cel ce este în Biserică se gândeşte, de obicei, să găsească tot pe cineva cu credinţă în Dumnezeu. Între motivele pentru care preferă să fie cununat tot cu o persoană credincioasă este şi faptul că un om cu frică de Dumnezeu e mai puţin probabil să greşească în relaţia de cuplu, mai ales să cadă în adulter. Numai că, pentru a se întări în fidelitatea faţă de cel cu care este „un trup” prin taina cununiei, orice om credincios trebuie să aibă foarte clară ideea că, a săvârşi adulter înseamnă nu doar a te lepăda de cel cu care eşti cununat, ci şi de Dumnezeu Însuşi, Cel ce v-a unit cu o legătură de nedesfăcut pe pământ. În zilele noastre, în care sexualitatea deşănţată este tratată tot mai mult ca normalitate, în care se forţează continuu limitele imoralităţii (chiar şi în spaţiul public), creştinul este şi el tentat să minimalizeze păcate grele precum adulterul, desfrânarea, perversiunea sexuală – lucruri de neimaginat, altminteri, pentru un om cu viaţă în Hristos.

Adulterul este, aşadar, un soi de apostazie, iar pocăinţa trebuie să fie pe măsura acestei lepădări. Căderea în adulter, premeditată sau nu, este o rană imensă pe Trupul Bisericii. Este nevoie de multă pocăinţă şi de multă rugăciune, nu doar din partea celor ce au căzut, ci şi din partea noastră, a celor ce suntem chemaţi a le fi alături, mai ales în astfel de momente. Mila lui Dumnezeu este mare, dragostea Lui nu are limite, încât avem multe motive de nădejde. Întorcându-ne din nou cu faţa către El, cerându-I iertare pentru că L-am înşelat, putem recupera şi relaţia cu cel cu care suntem cununaţi. Dar avem nevoie să veghem permanent, pentru ca lucruri de genul acesta să nu se (mai) întâmple, având în suflet frica aceea curată de Dumnezeu, frica de a nu răni iubirea Lui pentru noi.