Cel mai spectaculos loc de pe faţa pământului

 

Înăuntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe faţa pământului. Dar cât de des îl ratăm, deşi este chiar sub nasul nostru! Preferăm să ne concentrăm pe cele din afara noastră, precum cei ce aleg să privească la televizor imagini din natură, în loc să iasă afară şi să se plimbe în aer liber. Alegem umbre şi proiecţii, ratând Izvorul din care se revarsă toate în lume. Mintea noastră este precum găleata samarinencii, nu ne poate stinge setea de cunoaştere.

Începând cu vârsta tinereţii, într-un fel sau altul, omul este preocupat de a-şi găsi un rost pe lume, de a fi „cât mai” în centrul lumii. Adesea, în diferite moduri şi cuvinte, auzi spunându-se: „Dacă aş avea posibilitatea, în primul rând financiară, prin câte locuri nu aş călători, câte experienţe nu aş acumula? Viaţa mea este monotonă acum, nimic spectaculos nu se întâmplă. Universul meu se reduce ca la dimensiunea unui orăşel de provincie, unde ajungi să cunoşti fiecare om şi fiecare străduţă, unde totul este previzibil şi plictisitor. Eu vreau să cuceresc lumea, să las ceva în urma mea. Şi câte n-aş putea să fac, dacă şansa mi-ar surâde?”. Chiar şi cei care-L caută pe Dumnezeu simt nevoia de a-şi întări credinţa prin călătorii precum pelerinajele la locuri sfinte. Acolo caută icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte sau oameni înduhovniciţi, care să-i inspire.

Dar de ce vrem noi să fim „speciali” cu orice preţ? Ce a făcut Iisus până la 30 de ani, când a început să propovăduiască? A fost un simplu tâmplar în Nazaret. Faptul că El a avut o viaţă cu nimic ieşită din comun în acei ani explică de ce atunci când a început să Se arate pe Sine ca Mesia (Mântuitor), făcând multe minuni, chiar rudele Lui au crezut „că-şi ieşise din fire” (cf. Marcu 3, 21). La 12 ani, Iisus îi uimea pe învăţătorii de la templu cu ştiinţa sa. Dar nu a mai făcut nimic deosebit până nu a împlinit vârsta bărbatului desăvârşit, când avea dreptul să citească şi să tâlcuiască Scripturile în sinagogă. Nu ar fi putut El să folosească cei aproximativ 18 ani scurşi şi să tot înveţe pe cei din jur ori să facă minuni, vindecând sau înviind din morţi? Poate fi considerată această perioadă un timp pierdut? Chiar şi după Botezul Său, deşi fusese indicat public de către Sfântul Proroc Ioan drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Mântuitorul nu-Şi începe imediat activitatea de propovăduire. După cum ne relatează Evangheliile sinoptice, El se retrage în pustie vreme de 40 de zile. Aceasta a inspirat şi inspiră pe mulţi dintre sfinţi să se retragă din lume. Numai după multă nevoinţă şi curăţire (despătimire), numai după ce agonisesc harul Duhului Sfânt, astfel de oameni îmbunătăţiţi încep să lucreze în lume. Dar chiar şi cei care rămân izolaţi de lume, fizic vorbind, aduc lumea la ei, căci îi cuprind pe toţi oamenii în rugăciunile lor.

Femeia samarineancă, în dialogul purtat în miezul zilei cu Mântuitorul la fântâna lui Iacov, Îl provoacă pe Acesta prin cuvintele: „Doamne, văd că Tu eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm” (Ioan 4, 19-20). Cu alte cuvinte, cea care acum este înscrisă în calendar cu numele de Fotini (Luminiţa) credea că Dumnezeu se manifestă doar într-un anume spaţiu de pe pământ şi că de El nu te poţi apropia decât prin anumite ritualuri – gesturi şi jertfe exterioare. Hristos aduce un nou mod de raportare la Dumnezeu, arătându-i femeii că relaţia cu Dumnezeu devine una interioară: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24). Inima noastră este locul unde se întâmplă cele mai spectaculoase lucruri din lume. E şi dureros, dar e şi entuziasmant ce putem trăi atunci când ne cunoaştem inima în lumina Dumnezeului Celui Viu. În inimă le putem cuprinde pe toate – întreaga creaţie şi toţi oamenii, pe cei vii şi pe cei adormiţi. Să nu căutăm pe pământ sau să aşteptăm cu ochii pe cer, scrutând galaxiile, cele ce vor să vină la sfârşitul veacurilor. Căci „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Iar unde este Împărăţia nu este nici plictiseală, nici monotonie, ci bucurie statornică şi o permanentă uimire.

Despre viaţa unui călugăr sau a oricărui creştin autentic se spune că nu trebuie să fie cu nimic deosebită la vedere. Că nimeni nu trebuie să caute senzaţionalul, stările înalte sau revelaţiile. Viaţa creştină este, în aparenţă, una cu nimic ieşită din comun, jalonată de ritmicitatea canonului de rugăciune, al slujbelor, al împlinirii datoriilor cotidiene etc. Dar taman această aparentă monotonie, această ieşire de sub controlul şi influenţa oricăror stimuli exteriori – în fapt, o reală „lepădare de sine” –, face posibilă apropierea harului lui Dumnezeu. Suntem îndemnaţi de Mântuitorul să căutăm „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” şi suntem încredinţaţi că toate câte ne sunt necesare vieţuirii pe acest pământ „se vor adăuga nouă” (cf. Matei 6, 33). Iar în momentul în care gustăm din Împărăţie, vom constata că nimic nu mai avem nevoie „să se adauge”, că putem să renunţăm chiar şi la nevoile noastre fireşti. Cunoaştem sfinţi care nu mai doreau să doarmă (precum Sfântul Simeon Stâlpnicul) sau cărora nu le mai trebuia mâncare (precum Sfânta Maria Egipteanca).

Înăuntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe faţa pământului. Dar cât de des îl ratăm, deşi este chiar sub nasul nostru! Preferăm să ne concentrăm pe cele din afara noastră, precum cei ce aleg să privească la televizor imagini din natură, în loc să iasă afară şi să se plimbe în aer liber. Alegem umbre şi proiecţii, ratând Izvorul din care se revarsă toate în lume. Mintea noastră este precum găleata samarinencii, nu ne poate stinge setea de cunoaştere. În urma dialogului cu Hristos, femeia a renunţat a mai scoate apă din fântâna zidită de Iacov şi a ales să se bucure împreună cu ceilalţi concetăţeni de prezenţa Izvorului vieţii. Întâlnirea cu Domnul, faptul că a primit cuvântul Lui în inima sa, i-a schimbat total viaţa. Dintr-o femeie casnică, limitată de prejudecăţi etnice şi religioase şi care trăia în concubinaj cu cel de-al şaselea său bărbat, samarineanca a devenit o misionară care a cutreierat multe ţări şi a întors multe suflete la Dumnezeul Cel în Treime Preaslăvit. Sfânta Fotini a pătimit ca muceniţă din porunca crudului împărat Nero, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu cele cinci surori. Putea să trăiască şi să moară şi ea precum milioanele de femei care au sfârşit într-un anonimat desăvârşit. Dar L-a ales cu toată inima pe Hristos – iar această alegere întotdeauna face ca viaţa să devină mai palpitantă decât a tuturor aventurierilor şi spionilor la un loc. Acesta e creştinismul viu, cu totul diferit de creştinismul „burghez” şi „casnic”, atât de la modă astăzi, din păcate.

De la același autor

Ultimele din categorie