Compasiunea pentru aproapele nostru

Uşurându-le celor suferinzi și chiar muribunzi tristeţea singurătății şi suferinţa trupului, aducem un zâmbet pe faţa lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură nu oferă explicații ample pentru durere și suferință, dar ne îndreaptă privirea către compasiunea divină dovedită faptic de Mântuitorul în timpul activității și misiunii Sale pământești în actele de vindecare ale unora dintre contemporanii Săi, până la acceptarea morții Sale pe Cruce, „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.

Creștinul, ca ucenic al Domnului și ca următor al Lui, are vocația de a traduce aceeași compasiune în fapte, de a lucra la rândul său, ca și Hristos, pentru a vindeca, a ușura, a mângâia, a elibera de rău sau a-și întinde o mână salvatoare acum unde nevoia o reclamă. În fiecare din gesturile pline de compasiune ale creștinului este prezent Hristos Însuși. După o exprimare hrisostomică, creștinul milostiv devine mâinile și picioarele lui Hristos Care răspunde, prin el, rugăciunilor celor neajutorați, strâmtorați, cuprinși de boală sau de oarece suferință, care au cerut cu ardoare lui Dumnezeu să-i ajute. Însă Același Hristos Se ascunde cum numai El știe sub chipul celui flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniță etc. (Mt. 25, 34-45). Deci, pe de o parte, Hristos Domnul este Tămăduitorul Care compătimește și vindecă și, pe de altă parte, Bolnavul care este tratat și alinat.Cu siguranţă Biserica, având la bază, în acest sens, învăţătura din Matei 25, 35-45, înţelege că cel care refuză să-i ofere ajutorul unui bolnav aduce atingere lui Hristos Însuşi.

Gândul că Domnul Hristos ne-a purtat povara păcatelor, a cunoscut suferința noastră și ne este un Prieten care ne înțelege, ne compătimește și ne ajută, ne oferă un puternic imbold pentru a lucra spre alinarea durerii şi a suferinţei în lume, nutrind propria noastră compasiune din cea a Învățătorului nostru. Compasiunea este limbajul iubirii. Căutând să uşureze greutăţile suportate de alţii în această lume dură, lucrăm pentru a uşura durerea lui Dumnezeu în faţa suferinţei creaţiei Sale. Dumnezeu suferă împreună cu poporul Său. Uşurându-le celor suferinzi și chiar muribunzi tristeţea singurătății şi suferinţa trupului, aducem un zâmbet pe faţa lui Dumnezeu. Nu contează de fapt dacă aceasta ia forma aplecării asupra necazurilor vecinilor care sunt bătrâni, bolnavi, neputincioși şi infirmi sau a dăruirii de bunuri materiale pentru a împiedica foametea, sau înseamnă a rupe din timpul nostru liber discutând cu cei singuri şi trişti. Făcând oricare dintre acestea, răspundem unei nevoi umane reale, împlinim porunca de a iubi după cum am fost iubiţi şi bucurăm inima părintească a unui Dumnezeu Care alege să sufere împreună cu cei pe care i-a creat şi-i iubeşte.

Bunul creștin ia parte, afabil, la suferințele și bucuriile celorlalți, manifestându-se întotdeauna cu solicitudine, fiind dispus să ajute efectiv și din toată inima, bine știind că religia creștină nu se reduce la simple formulări teoretice sau complicate înșiruiri de construcții ideologice, ci recomandă întruparea principiilor sale în viața cotidiană, așa cum ne-a arătat Însuși Întemeietorul creștinismului: Hristos Domnul. Conștienți de înalta lor misiune, creștinii vor să-L reprezinte pe Mântuitorul și să-I slujească, pătrunși de vocația lăuntrică de a fi în vremea vieții lor o „Evanghelie întrupată”. Identitatea naturii nu admite deosebiri ființiale între oameni. Atitudinea iubitoare și plină de compasiune față de aproapele suferind, îl fac pe acesta din urmă să se simtă prețuit, stimat și iubit. Pentru cei aflați pe patul suferinței, de multe ori este nevoie numai de inimă bună, de cuvânt bun, de intenție bună, adesea de o singură privire caldă și compătimitoare.

Hristos nu doar recomandă gestul sau fapta milostivă, ci mai mult, Se sălășluiește în cei care-și împărtășesc mutual iubirea: „De ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită” (I In. 4, 12).

În cartea biblică Facerea (Fac. 18), observăm cum ospitalitatea lui Avraam față de cei trei călători care-l vizitează la stejarul Mamvri ilustrează o paradigmă recomandată de atitudine binevoitoare. Primindu-i pe cei trei Tineri, Avraam Îl primește pe Dumnezeu Însuși, fapt ce îl învrednicește să primească un fiu și să devină părinte al unei descendențe atât de numeroase precum stelele cerului și nisipul mării. Pe de altă parte, capitolul următor din cartea Facerii (19) arată că nesocotirea legii ospitalității atrage pedeapsa divină. Și peste secole, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, îi îndemna astfel pe creștini, amintind episodul avraamic: „Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, îngeri” (Evr. 13, 2).

Citește alte articole despre: iubire, milă, bunătate, Hristos, compasiune

De la același autor

Ultimele din categorie