Dacă tot nu ştiu decât a risipi, să risipesc în folosul altuia

Cei care gândesc practic, care caută soluţii chiar şi acolo unde situaţia pare disperată, sunt mai de apreciat decât cei ce se cred moştenitori de drept ai Împărăţiei, dar nu întreprind nimic. Observăm că la Înfricoşătoarea Judecată nu suntem întrebaţi de păcatele săvârşite, ci de cât bine am făcut celorlalţi. Dacă tot „ne-am cheltuit în păcate viaţa noastră” şi nu ştim decât să fim risipitori, atunci să facem din obişnuinţa noastră nu piatră de moară legată de grumaz, ci treaptă spre Dumnezeu.

Cea de-a treia duminică a Triodului marchează o înţelegere şi mai profundă a tainei mântuirii, adică a relaţiei lui Dumnezeu cu omul, strâns legată de modul în care acesta din urmă se raportează la aproapele său. Am văzut cum, în prima duminică, vameşul şi fariseul se află la distanţă mare unul de celălalt şi fiecare se plasează apoi pe câte o traiectorie, fără a se intersecta. În cea de-a doua duminică, cei doi – de data aceasta sub chipul fiului risipitor şi al fratelui său – sunt chemaţi de Tatăl să petreacă împreună, ca fraţii. Acum, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, precum desparte păstorul oile de capre, aşa separă Împăratul pe „binecuvântaţii Tatălui” de cei „blestemaţi” (a se citi pericopa de la Matei 25, 31-46). Punerea „de-a stânga” sau „de-a dreapta” depinde de modul în care fiecare a cercetat sau nu în timpul vieţii pe Fiul Omului atunci când Acesta a flămânzit, a însetat, a fost străin, gol, bolnav sau în temniţă. Criteriul stârneşte rumoare. Şi unii, şi alţii sunt miraţi, întrebându-se când L-au văzut pe Hristos şi (nu) I-au slujit Lui? Iar răspunsul Împăratului către cele două categorii nu se lasă aşteptat: „adevărat vă spun că, întrucât (nu) aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei prea mici, (nici) Mie (nu) Mi-aţi făcut” (cf. Matei 25, 40 şi 45).

Ca multe alte pasaje din Evanghelii, şi acesta poate scandaliza. Orice om care se regăseşte în categoria "caprelor" ar putea să se revolte: „Cum adică să fiu judecat de Fiul lui Dumnezeu pentru că nu L-am ajutat, de vreme ce eu nici măcar nu L-am întâlnit în viaţa pământească? Nu e drept! Eu acum Îl văd pentru prima dată. Faptul că nu am ajutat pe alţi oameni nu înseamnă că pe El nu L-aş fi ajutat. Sau că nu aş vrea să fiu cu El”.

La aceasta, Mântuitorul ar putea răspunde precum în pilda minelor: „Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Nu ai ştiut, zici, că, ajutându-ţi aproapele, pe Mine mă ajuţi şi nu ai crezut că fiecare om este creat după Chipul lui Dumnezeu. Nu M-ai cunoscut pe Mine şi învăţătura Mea. Cu atât mai mult, se cuvenea să te raportezi la fratele tău ca şi cum Dumnezeu – pe Care-L ignori – n-ar purta de grijă, ci tu ai fi cel dator să intervii. Firesc ar fi fost să-l vezi pe cel sărman ca pe unul ce te are doar pe tine şi e dependent de ajutorul tău. Iată, tu nu te-ai plecat asupra lui, nu ai făcut niciodată nici un bine nici măcar unuia dintre oameni. Te-ai închis cu totul în egoismul tău. Acum tu nu-l cunoşti pe fratele tău, ţi-e ca un străin. De aceea nu puteţi fi împreună, pentru că între voi nu s-a creat nici o legătură, nici o punte, una cât de mică. Împărăţia Cerurilor este una a Iubirii. Or, tu nu ai cultivat nici o relaţie de iubire şi singur te plasezi în afara comuniunii celor ce şi-au deschis inimile către ceilalţi”.

Cu alte cuvinte, vrei să fii cu Dumnezeu, dar nu şi cu cei mai amărâţi dintre pământeni? Ei bine, surpriză! Dumnezeu îi va alege pe aceşti „amărâţi”, iar tu rişti să rămâi singur. Sau, ca să fim mai exacţi, cu „diavolul şi cu îngerii lui” (cf. Matei 25, 41). Adică având parte – e un fel de a spune – de cei nu vor să iubească, ci doar să stăpânească sau să posede pe celălalt, cei ce vor să fie de sine stătători, un soi de dumnezei cu de la sine putere.

Sigur, ar fi şi argumente din zona practică, pentru ca omul să înţeleagă cum binele făcut pe pământ se regăseşte şi în ceruri. Chiar dacă cineva nu vrea să ştie de Dumnezeu, cu siguranţă tot omul ştie că va muri. Că va pleca „dincolo”. Sigur, sunt unii care afirmă că ei vor trece în nefiinţă, că nu mai e nimic dincolo. Unii ca aceştia se alintă sau joacă teatru. Orice ateu sau nihilist onest cu el însuşi ştie în inima lui că moartea nu înseamnă aneantizare, ci o altfel de existenţă. Că nu are cum să piară această conştiinţă de sine, ci doar, eventual, să fie alterată. Precum a celui ce adoarme şi are coşmaruri. Pe de altă parte, nu trebuie să ai studii de teologie ca să înţelegi că tot ce ai pe acest pământ nu este al tău, că nici avuţiile, nici trupul tău nu le poţi controla decât vremelnic. Şi dacă tot urmează o „călătorie fără întoarcere”, n-ar trebui să ne pregătim puţin de drum? Revenind la pragmatismul de care vorbeam în ultimele două articole, când plecăm în vacanţă nu ne interesăm de destinaţie, nu căutăm să ne rezervăm un loc de cazare şi să ne facem un bagaj cu lucruri utile? Ia să ne uităm la înţelepciunea iconomului necredincios (v. Luca 16, 1-8) care, după ce că „a risipit avuţiile” stăpânului său, înainte de a fi eliberat din funcţie, mai şterge „din condei” şi din cele ce-i datorau unii şi alţii. Cu ce scop? Ca să nu piară după ce-şi va pierde calitatea de administrator, ci ca aceştia „să-l primească în casele lor” (cf. Luca 15, 4). Şi este lăudat acest iconom pentru strategia lui tocmai de stăpânul căruia îi mărise paguba şi mai mult. „Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii” (Luca 16, 8).

Cei care gândesc practic, care caută soluţii chiar şi acolo unde situaţia pare disperată, sunt mai de apreciat decât cei ce se cred moştenitori de drept ai Împărăţiei, dar nu întreprind nimic. Observăm că la Înfricoşătoarea Judecată nu suntem întrebaţi de păcatele săvârşite, ci de cât bine am făcut celorlalţi. Dacă tot „ne-am cheltuit în păcate viaţa noastră” şi nu ştim decât să fim risipitori, atunci să facem din obişnuinţa noastră nu piatră de moară legată de grumaz, ci treaptă spre Dumnezeu. Să mărim această risipă cât mai mult, de data aceasta în folosul celorlalţi, nu pentru noi. Cu cât ne deschidem către viaţa celuilalt, cu atât ni se deschide şi nouă calea spre Împărăţia comuniunii. Şi, precum desfrânata din casa lui Simon, avem mari şanse de a auzi şi noi: „Iertate sunt păcatele cele multe, căci mult a iubit” (cf. Luca 7, 47). O soluţie la îndemână pentru toţi vameşii şi fiii risipitori din lume. Căci cine (se) risipeşte pentru aproapele, (se) adună cu Hristos.

De la același autor

Ultimele din categorie