De două ori orb şi-o dată mut

 

De două ori orb şi o dată mut! Când ştiu cum sunt, când îmi asum boala, neputinţa, nedeplinătatea, când strig la Dumnezeu, deşi nu scot nici un sunet – las dragostea Lui să se înfigă-n piroanele rănilor mele. El se răneşte de Cruce, eu înviez din mormântul orbirii şi al muţeniei.

Recitesc – a câta oară? – pericopa din duminica a şaptea după Rusalii, numită „Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum” (v. Matei 9, 27-35). Oare de ce, dintre atâtea momente de vindecare despre care se relatează în Evanghelii, s-au ales (şi) acestea, spre luare aminte? Care este relevanţa, ce mesaj îmi transmit mie, omului de azi? Nu cumva îmi aduc aminte că eu sunt cel de două ori orb şi-o dată mut?

O dată sunt orb, pentru că nu văd pe Dumnezeu Care este prezent în viaţa mea, Care mă copleşeşte cu iubirea Sa. De ce tot omul caută dragostea, conştient sau nu? De unde învaţă omul să creadă că există iubire desăvârşită, chiar şi dacă nu a cunoscut de-a lungul vieţii sale decât amar, ură, dispreţ sau, în cel mai bun caz, indiferenţă? De ce ne dorim să fim iubiţi într-un mod în care, în fapt, nu ne-a iubit nimeni? Dumnezeu, Cel Care este mereu cu noi, ne inspiră o astfel de dorinţă. Noi nu-L vedem, nu-L percepem cu simţurile, dar El este aici. Este discret, ne oferă toate darurile vieţii fără să se arate, fără să-şi asume merite. Nu pretinde ceva în schimb, decât „dreptul” de a Se oferi tot mai mult. Motivul pentru care tânjim după această dragoste deplină vine din faptul că El ne iubeşte deja în acest mod, iar inima noastră – deşi învârtoşată – receptează, cumva, această dragoste. Greşim atunci când punem presiune pe cel sau pe cei din jurul nostru, să ne împlinească această sfântă dorinţă – de a fi iubiţi dumnezeieşte. Omul nu poate să iubească astfel de la sine, oricât s-ar strădui. Doar sfinţii ating această măsură atunci când Dumnezeu Însuşi iubeşte, prin ei, pe oameni. Chiar dacă sunt orb duhovniceşte, nu-mi pierd nădejdea că, stăruind să cred prezenţei şi iubirii Lui, „Îl voi vedea cum este” (cf. I Ioan 3, 2).

De două ori orb şi o dată mut!

În afară de orbirea spirituală, mai sufăr de un alt fel de orbire. Sunt orb, pentru că nici măcar cu ochii fizici nu văd, deşi vederea încă îmi este bună. Nu văd că toate cele create sunt din voia lui Dumnezeu. El a zis şi s-a făcut. Toate „lucrurile sunt chipurile create ale raţiunilor divine plasticizate” (Pr. Dumitru Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 2). Cu alte cuvinte, totul este gândul lui Dumnezeu materializat sau – altfel spus – întrupat. Când înalţ ochii mei, pot eu spune din inimă: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi 18, 1)? Dacă nu pot pricepe această mărturie a creaţiei, sunt orb. Tot omul, credincios sau nu, „trupeşte mănâncă lumea făcută de Dumnezeu, primind gândul lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu făcută mâncare pentru el” (Maica Siluana Vlad, „Abecedarul bucuriei”). Nu numai când mă cuminec euharistic, ci în orice moment ar trebui să pot spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalmi 33, 8). Dacă nu pot spune aşa, iată, sunt orb! De aceea se cuvine să mulţumesc Domnului pentru toate. Permanenta recunoştinţă ne aduce adevărata cunoştinţă. Şi ne ajută să putem vedea şi mai mult, şi mai adânc.

De două ori orb şi o dată mut!

Nu sunt mut pentru că nu aş putea articula cuvinte, cu voce tare sau doar în gând. Sunt mut pentru că graiul îmi este parazitat de diavol. Nu trebuie să blestemi sau să vorbeşti de rău pentru a constata că eşti sub influenţa vrăjmaşului. Căci „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Eşti „mut” atâta vreme cât rostirea ta nu e inspirată de Duhul Sfânt, când „nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23).  Ne îndeamnă Apostolul: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre” (Efeseni 5, 19). Asta nu înseamnă că eu spun un verset din Psalmul 50, iar tu îmi răspunzi cu „Iubite-voi, Doamne”. Înseamnă că, deşi într-un mod foarte personal, putem comunica şi cugeta sub inspiraţia Duhului Sfânt. Fără aceasta suntem, de fapt, muţi!

De două ori orb şi o dată mut! Când ştiu cum sunt, când îmi asum boala, neputinţa, nedeplinătatea, când strig la Dumnezeu, deşi nu scot nici un sunet – las dragostea Lui să se înfigă-n piroanele rănilor mele. El se răneşte de Cruce, eu înviez din mormântul orbirii şi al muţeniei.

De la același autor

Ultimele din categorie