Familia creştină şi pericolul „contracepţiei naturale”

 

În societatea contemporană, avortul, contracepţia sau sterilizarea au devenit practici banale, în timp ce asumarea naşterii şi creşterii copiilor şi sacrificiul pe altarul familiei sunt responsabilităţi pe care tinerii noştri se feresc să şi le asume.

Una dintre metodele contraceptive vehiculate astăzi, chiar şi în sânul familiilor de credincioşi practicanţi, o reprezintă aşa numita „contracepţie naturală”. Adepţii acestei metode consideră că, întrucât există o perioadă lunară în care femeia este natural infertilă, Dumnezeu a rânduit posibilitatea manifestării relaţiilor conjugale fără scop procreativ. Însă perioade infertile din viaţa unei femei se regăsesc şi la menopauză, în timpul sarcinii sau în perioada menstruației, când Biserica descurajează relaţiile sexuale. Spre exemplu, Sfinţii Părinţi credeau că în timpul menstruaţiei femeia este natural infertilă şi tocmai de aceea, urmând Sfânta Scriptură, relaţiile sexuale desfăşurate în această perioadă erau întinate: „Să nu te apropii de o femeie în timpul necurăţiei ei, când este la soroc, ca să-i descoperi goliciunea” (Levitic 18).

În faţa tuturor pericolelor care pândesc astăzi familia creştină (avort, contracepţie, fertilizare in vitro, homosexualitate, divorţ), ar trebui să răsune, mai tare ca niciodată, cuvântul lui Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28).

De aceea, orice metodă „naturală” contraceptivă se înrudeşte, într-o oarecare măsură, cu avortul sau contracepţia non-abortivă, chiar dacă urmările nu sunt la fel de grave; căci apariţia unei sarcini reprezintă expresia voii lui Dumnezeu, iar decizia de a da sau nu naştere nu ne poate aparţine nouă, ci face parte din planul lui Dumnezeu, pe care noi nu avem nici un drept să-l zădărnicim. Pe de altă parte, să nu uităm că femeia „se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei 2, 15), iar omul care îşi va umple casa de copii „nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă” (Psalmi 126, 5).

În acelaşi timp, Sfinţii Părinţi spun, în canoanele după care se ghidează Biserica Ortodoxă, că ferirea de prunci şi/sau lepădarea lor aduce pedeapsa îndepărtării creştinului de la Sfânta Împărtăşanie, pentru a realiza gravitatea acestui păcat.

„Femeile care îşi omoară pruncii în pântece, care avortează sau fac raclaj, 10 ani să nu se împărtăşească, iar dacă se feresc să facă copii, 1 an să nu se împărtăşească.” (Molitfelnicul Mare de Chişinău, ed. 1820, pag. 501-527)

Care este, însă, temeiul „planificării” sarcinilor, dacă nu cumva evitarea asumării responsabilităţilor legate de aducerea pe lume şi creşterea copiilor? A ne ascunde după sintagma „contracepţie naturală” nu ne salvează, însă, conştiinţa, căci pe Dumnezeu nu-L putem păcăli. Şi nici pe noi înşine, sub pretextul alegerii „răului celui mai mic”. Comoditatea, teama de a întâmpina greutăţile vieţii, dar mai cu seamă lipsa credinţei ne fac să-L excludem pe Dumnezeu din vieţile noastre. Alegem variante „soft” ale contracepţiei, gândindu-ne că „oricum nu facem ucidere”… Dar nici voia Domnului nu o facem, aşa cum ne rugăm în fiecare zi, în rugăciunea „Tatăl nostru”… De aceea, în locul monitorizării riguroase a perioadelor de fertilitate, specifice „metodei calendarului”, poate că mai oportună ar fi lupta cu patimile trupeşti şi căutarea sensului duhovnicesc al căsătoriei.

„Soţii au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească şi copiilor lor. Un copil ai cărui părinţi au multă cugetare trupească are de mic astfel de înclinaţii, pentru că ia cugetare trupească de la ei. La început ea este slabă, ca şi toate celelalte patimi ce se moştenesc – ca urzica care, atunci când o plantezi, o poţi lua în mână, dar când se măreşte înţeapă –, dar se poate vindeca de către un duhovnic bun, care are discernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va trebui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creşte. (…) Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: Astăzi viaţa este grea. Ajunge un copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate, şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv şi de îndată ce va vedea că nu mai pot face faţă, nu le va mai dărui alţi copii.  Mulţi se căsătoresc, dar nu se gândesc că scopul căsătoriei este să facă copii şi să-i educe creştineşte. Nu vor copii mulţi, ca să nu aibă necazuri, dar au în apartamentele lor câini, pisici… Mi-au spus unii că acum (s-a spus în noiembrie 1990) în America, unii oameni ţin în casele lor în loc de câini, un fel de purceluşi, care sunt foarte scumpi şi nu cresc repede. Au fost făcuţi în aşa fel, încât să-i poată ţine în apartamentele lor. Nu vor să aibă copii, pentru că le vine greu să-i spele, dar să spele porci, nu! Câinele cel puţin este şi paznic. Dar ca să ţii porci în casă… înfricoşător! (...) Oamenii, aşa cum progresează, vor creşte şoareci şi vor face conserve din ei pentru a hrăni pisicile, şi vor creşte iepuri pentru a hrăni câinii, în timp ce atâţia oameni mor de foame. Şi ca să vezi, dacă omoară cineva un câine, se poate să plătească mai mult decât dacă ar omorî un om. Depinde, fireşte, şi al cui este câinele… Unde am ajuns?! În vremea noastră omul valorează mai puţin decât un câine.” (extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003)

De la același autor

Ultimele din categorie