Păcatul desfrânării „formatează” mintea și duce la ratarea adevăratei bucurii

 

Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a lor îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate. Robul păcatului și în mod deosebit al desfrâului trăiește într-o lume iluzorie și ireală, a poftelor și dorințelor, având contacte slabe și rare cu lumea concretă și reală, cu persoana umană. El are iluzia iubirii, și cu atât mai puțin a iubirii adevărate, iar persoana iubită devine, în fond, o proiecție a dorințelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea ce are mai josnic și inferior.

Sfinții Părinți numesc păcatul ceață, zgură, întuneric, boală și vorbesc despre negura și pâcla păcatului, despre iadul păcatului, în sensul că acesta ne îndepărtează de Dumnezeu, de aproapele și chiar și de sinea noastră.

Aceiași Sfinți Părinți vorbesc despre suflet ca despre o fereastră. Prin Botez, această fereastră este luminoasă, curată, transparentă. Însă fiecare faptă rea o întunecă. Prin fiecare fărădelege, păcat și patimă, este ca și cum am înmuia o bidinea groasă într-o căldare cu vopsea neagră și, în funcție de gravitatea păcatului săvârșit, mai tragem o tușă pe fereastra sufletului. Un păcat mai mic sau mai ușor, o bidinea pe cant, unul mai mare sau mai greu, o bidinea pe întreaga ei suprafață.

Și tot din păcat în păcat, din bidinea în bidinea, ajungem să încețoșăm și să întunecăm total sufletul nostru. Din cauza întunericului, a ceței și a pâclei introduse în „văzduhul inimii”, ajungem să trăim într-o grea și adâncă orbire. Pentru că păcatul, mai presus de toate, este orbire sufletească. Din cauza acestei cecități spirituale, ajungem să nu mai putem privi spre zările senine ale vieții, spre Dumnezeu, nici pe orizontală, spre aproapele nostru, ba chiar întunericul se instalează în interior, în profunzime, în adâncul sufletului nostru. Suntem ca într-o cameră obscură, în care nu numai că nu mai distingem în afară, ci nu mai observăm nici în interior, și, din cauza întunericului, ajungem să ne vătămăm pe noi înșine, lovindu-ne de lucrurile pe care le întâlnim, de care ne ciocnim și în care ne împotmolim pe cale.

Calea de spălare a negreții sufletului, a ceții și pâclei păcatului o constituie pocăința. Prin lacrimile de căință, prin plânsul cel duhovnicesc, omul spală fereastra sufletului și, astfel purificat, ajunge să privească și să deslușească din nou, spre cer, spre aproapele și în sine însuși. Aventura explorării lumii interioare este pentru ființa umană experiența cea mai profundă, lupta cea mai importantă, câștigul cel mai înalt și mai de preț.

Credința ortodoxă este o credință a discreției și a bunului simț. Nu intră în sufletului uman și în intimitățile acestuia fără să i se ceară, nu îl bruschează și nu îl rănește. Cu toate acestea, nimic din ceea ce este uman nu îi este străin și necunoscut. Pe toate cele ale omului fizic și lăuntric le cunoaște; caută să le cultive pe cele frumoase și înalte, iar pe cele imperfecte sau păcătoase încearcă să le prefacă și să le înduhovnicească. Iar unul dintre aceste unghere ascunse ale vieții umane, de care depinde de multe ori realizarea de sine, o constituie și viața trupească.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai adânc gânditor creștin, spunea că omul se află într-o permanentă alergare spre plăcere și într-o fugă necontenită din calea oricărei forme de durere. Caută să își provoace și să își procure plăceri cât mai numeroase, neștiind că în însăși ființa acestora se ascund colții durerii, efecte ale păcatului. Caută plăcerea cu orice preț și sacrificiu, însă ajunge să constate că, în viață, nu există plăcere decantată total de durere. Plăcerea cheamă durerea, o strigă și o introduce în însăși adâncul ființei sale. O plăcere mai mică provoacă o durere pe măsură, o plăcere mai mare instalează suferința grea, însă omul caută să evadeze din brațele durerii în plăcere, iar din suferință, în tăgăduirea ei. Și astfel, până la suferințele cele mai mari și grele, în permanentă progresie și direct proporțional cu plăcerile gustate, iar toate, până la moarte.

Același Sfânt Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul „formăluiește” mintea, adică îi dă acesteia forma sa. Și, poate în nici un alt păcat și în nici o altă patimă nu se simte acest lucru mai exact decât în patima desfrâului. Trăim într-o lume a senzualității debordante, într-o lume în care plăcerea trupească a fost ridicată la rangul de religie. O lume în care spiritele „emancipate” vorbesc despre o adevărată „revoluție” sau despre o „nouă dezordine sexuală”.

Calea spre vindecare
Oriunde ne mișcăm, pe oriunde umblăm, suntem provocați. Nu există program de televiziune care să nu transmită, sub aparența constatării vinovăției, scene ispititoare; nu putem căuta o știre decentă, fără să vedem alături anunțuri matrimoniale lascive: chiar și discuțiile noastre, cele mai inocente, poartă de multe ori în ele amprenta senzualului, a plăcerii trupești sau fizice. Toate aceste imagini, toate aceste oferte atacă sufletul omenesc, provocându-l să guste plăcerea. Câtă dreptate avea Sfântul Ioan Casian, marele ascet care a divulgat răutatea păcatelor și a patimilor, să spună că desfrânarea „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții (pubertatea sau adolescența) și că doar puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”!

Păcatul desfrâului „formatează” mintea celui robit lui, pentru că acesta nu mai vede în ființa „iubită” un subiect, o persoană cu bucuriile și cu suferințele sale, cu împlinirile sau deziluziile sale, ci caută doar un trup, pe care să îl consume, să îi procure plăcerile mult visate. Însă după satisfacerea poftelor sale păcătoase, conștientizează că nu a dobândit adevărata fericire, că sub masca fericirii trăiește deziluzia, că vrând să descopere împlinirea, ajunge să trăiască, de fapt, în subteranele conștiinței și pe marginea prăpastiei.

Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct de vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a lor îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate.

„Formatând” mintea omului, păcatul desfrânării întunecă și pervertește percepția asupra celeilate persoane. În ea nu mai este descoperit ceea ce este mai înalt și mai frumos, valoarea spirituală a persoanei, ci este văzută și trăită în registrul inferior al vieții, exclusiv trupesc, biologic. Persoana iubită nu mai este experiată în ceea ce ea este și are propriu și specific, ci în ceea ce o încadrează într-un regn, într-o specie ‒ aspectul trupesc. Desfrânatul caută plăcerea clipei efemere, ratându-și astfel bucuria eternității, condamnându-se pe sine să trăiască în platitudinea trupului și a plăcerilor sale, mult prea sărace, indiferent cât de des și de intens ar fi ele procurate.

Robul păcatului, și în mod deosebit al desfrâului, trăiește într-o lume iluzorie și ireală, a poftelor și dorințelor, având contacte slabe și rare cu lumea concretă și reală, cu persoana umană. El are iluzia iubirii, și cu atât mai puțin a iubirii adevărate, iar persoana iubită devine, în fond, o proiecție a dorințelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea ce are mai josnic și inferior.

Calea cea mai potrivită, pe care o recomandă ascetica ortodoxă, de a lupta împotriva păcatului „formăluirii” minții o constituie curățirea inimii, purificarea ei de orice gând și întinăciune trupească. O constituie descoperirea abisului de taine pe care îl constituie persoana iubită, nu atât din perspectiva vieții ei trupești, oricum limitată în forme și manifestări, ci explorarea adâncului ei interior, profunda ei viață lăuntrică.

O astfel de percepție ridică persoana iubită din aspectul de irațional și animalitate la valoarea ei de univers de taine, ce se așteaptă și se cere descoperit prin iubire jertfelnică. În acest mod, ea se descoperă pe sine în ceea ce are mai frumos și înalt, bogata ei viață duhovnicească, și se transformă dintr-un „ceva”, un obiect de consum, de astâmpărare a poftelor și de procurare a plăcerilor, într-un cineva, o persoană, o ființă de o bogăție și valoare inestimabilă, o susținătoare și colaboratoare în lucrarea de înduhovnicire a trupului, cu toate poftele și dorințele sale, într-un mediu și suport ideal al unei vieți spirituale înalte, în iubire și dăruire.

De la același autor

Ultimele din categorie