Privind de pe Cruce

Perspectiva creștinului este cea de pe Cruce. În durerea chinurilor, în asfixierea ce îi curmă răsuflarea, mai poate un răstignit să-și judece aproapele? 

Se spune despre filozoful Diogene Cinicul că, odată, aprinzând o lampă în plină zi, umbla încoace și încolo spunând: „Caut un om” (D. Laertios, Despre viețile și doctrinele filozofilor, VI, 51). În această apoftegmă, Diogene este un hermeneut; dar, deși are fler, îi lipsește cheia autentică de interpretare a realității. 

Creștinul îl caută pe om înlăuntrul său, nu în piața publică, nu în exterior. Odată cu Întruparea Cuvântului, ceea ce odinioară era cel mai de preț lucru pe pământ, deci ceea ce era exterior – Sfânta Sfintelor din Templul de la Ierusalim, devine interior (inima fiecărui om devine altar al Marelui Preot). Omul botezat privește din sine însuși în afară; ceea ce are importanță se găsește în adâncul inimii și nu în opacitatea lumii („Scara Împărăției se află în tine, ascunsă în inima ta”, Sfântul Isaac Sirul).

Din acest motiv nici canoanele Bisericii și nici cele personale, date de duhovnic, nu pot ajuta cu nimic, dacă penitentul nu își asumă propria persoană. Asumarea propriei persoane înseamnă responsabilitate, iar în viața duhovnicească responsabilitatea echivalează cu pocăința. Știm că în greacă, metánoia (pocăința) înseamnă „schimbarea minții”, dar, literal, cuvântul se traduce „dincolo de rațiune, peste gândire”. Adică, în creștinism, semnificația ultimă a lumii și a propriei noastre vieți nu o aflăm în sau prin rațiune.

Lampa lui Diogene este lumina minții purtată de dreptate; filozoful deplânge lipsa oamenilor integri. Or, pentru creștin, lumina sa este Hristos („Eu, Lumină am venit în lume“”, Ioan 12, 46). Tot Mântuitorul spune: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” (Matei 5, 12). Acest verset poate fi interpretat și ca un îndemn la mărturisire. Să-L mărturisim pe Hristos. Cum? Plecând de la semnul Crucii. Autentica mărturisire este cea a asumării propriei cruci. 

În parabola filozofică de la început, lampa este simbolul judecării aproapelui; și într-adevăr, sursele antice ne înfățișează un Diogene aspru biciuitor cu moravurile contemporanilor săi. Privind din adâncul inimii în afară, creștinul nu-și va judeca aproapele, fiindcă unitatea lui de măsură, sistemul său metric are ca etalon Crucea. Cel răstignit pe cruce nu poate decât să-și privească semenul, să observe prezența lui acolo, în fața sa. Nici o altă poziție decât cea impusă de durerea răstignirii. Nu cocoțat pe scrierile Părinților, mai înainte de a fi devenit tu însuți un cuvânt în Cartea Vieții, nici din disprețul condescent al unei superiorități dubioase. Perspectiva creștinului este cea de pe Cruce. 

În durerea chinurilor, în asfixierea care îi curmă răsuflarea, mai poate un răstignit să-și judece aproapele? Oare durerea sa nu este atât de copleșitoare încât risipește orice alt gând? Mai poate cineva, pe cruce fiind, să-și împartă semenii pe categorii, pe tipare, să-i limiteze la simple caractere, sau și mai rău (că tot e la modă), pe numere? Și dacă nu, cum își privește cel răstignit aproapele? Așa cum este. Așa cum apare el reflectat pe retina celui răstignit. Nimic mai mult. De ce ne complicăm inutil și vrem noi să vedem mai mult decât avem în fața ochilor? Oare nu este această dorință o siluire a persoanei aproapelui? Oare nu acesta a fost și unul din motivele pentru care Dumnezeu S-a mâniat pe David când a făcut acel prim recensământ inutil? Să-l privim pe aproapele nostru așa cum vrea el, aproapele, să ne apară nouă. 

Evreii ar mai fi săvârșit deicidul dacă nu l-ar fi judecat și desconsiderat pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Ca să împlinească Sfatul de taină, Hristos nu cerea decât un singur lucru: să fie crezut (în limbaj cotidian, să-I fie luate de bune cuvintele). Dar ei L-au judecat: unii au zis că nu, cum să fie evreu, El e samarinean, și încă unul posedat, sau că, dacă e evreu, e doar unul dintr-o familie modestă cu mulți copii, un aventurier-revoluționar obligatoriu amestecat în vreo partidă (a zeloților, a fariseilor sau, mai eficient din perspectivă propagandistică, a romanilor). Toți au văzut altceva în El, mai puțin ceea ce afirma El Însuși despre Persoana Sa. 

De ce să nu ne raportăm la aproapele nostru așa cum vrea el și nu așa cum ni se pare nouă că e bine? Așa cum vrea el (și doar el) să ni se arate. De ce credem că facem dovadă de o „iubire” și o cunoaștere suprapământească dacă ni se pare că vedem în el niște păcate care privesc doar persoana sa? Într-o carte simbol pentru literatura secolului XX, poate fi citită și afirmația următoare, adecvată chestiunii discutate aici, judecarea aproapelui: „...cel mai bun fel de a-i lua pe oameni, albi sau negri, este să-i iei drept exact ceea ce cred ei că sunt, și pe urmă să-i lași în plata Domnului” (William Faulkner, Zgomotul și furia, 1971, p. 79).

De la același autor

Ultimele din categorie