Sfântul Marcelin – drumul de la cădere la sfinţenie

Cu toţii avem în viaţa noastră momente de cădere. Din nădejde, din speranţă, uneori chiar şi din credinţă. Niciodată să nu spui niciodată, pentru că nu ştii ce îţi rezervă viaţa şi cât de vulnerabil eşti în faţa încercării.

Cea mai cunoscută icoană a căderii o știm cu toţii – întreita lepădare a Sfântului Apostol Petru. Căderea lui a fost gravă, pentru că mărturisise cu puţin înainte de a se lepăda: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” şi: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veșnice” (Matei 16,16). Doar peste câteva momente, acelaşi bărbat a spus în curtea marelui preot: „Nu-L cunosc!” şi a întărit aceste cuvinte, blestemându-se. Ne-am putea întreba: cum este posibil aşa ceva? Cum poate ajunge un credincios care depune în prezenţa altor ucenici o mărturie atât de frumoasă, la aşa o lepădare?

Istoria bisericii ne mai prezintă şi alte icoane ale căderii din credinţă. În plină epocă a persecuțiilor, un om care cunoscuse ascensiunea până în demnitatea de episcop al Romei, considerat a fi îmbunătăţit în viaţa duhovnicească, a aflat amărăciunea căderii. Este vorba despre Sfântul Marcelin, pomenit de către întreaga creștinătate în ziua de 7 iunie.

Aşa cum ne arată şi Vieţile Episcopilor Romei, Marcelin a fost episcop după Sfântul Gaius, pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian. Atunci când comunitatea creştină se aduna în catacombe şi în cimitirele părăsite, a fost prins şi episcopul Marcelin: „A fost adus la cercetare înaintea lui Dioclețian. Episcopul s-a temut de cumplitele munci şi a pus tămâie pe idolescul altar şi a jertfit în capiștea Vestei şi a Isidei. Iar împăratul, dându-i lui cinste pentru aceea, l-a îmbrăcat într-o haină de mare preț si l-a numit prieten al lui”.

Fericirea că şi-a salvat viaţa nu a durat foarte mult. Firicelul de conştiinţă ori poate momentul în care a trebuit să se uite în ochii credincioşilor adunaţi la dumnezeiasca Euharistie l-au făcut să regrete clipa în care a preferat viaţa, haina de preţ şi prietenia împăratului. „Deci întorcându-se Marcelin la casa sa, se tânguia şi plângea cu amar, precum odinioară se tânguia şi Sfântul Apostol Petru, când s-a lepădat de Hristos. Şi se osândea singur pe sine şi de sine se rușina, ca cel ce pe mulți alții i-a întărit întru credință, iar el însuși a căzut cu cumplita cădere. Deci, din această pricină, suferea cu inima negrăit”.

Judecat de către propria conştiinţă, episcopul Marcelin a ajuns şi la judecata soborului episcopilor. Adunaţi în sudul Italiei, 180 de episcopi şi preoţi au cercetat cazul apostaziei episcopului Romei. „Marcelin, îmbrăcându-se în sac de păr şi cu cenușă presărându-se pe sine, cu inima sfărâmată a intrat în sobor la părinți, şi stând ca un osândit înaintea lor, şi-a mărturisit păcatul. Iar ei au grăit: Singur cu gura ta judecă-te pe tine! Deci Marcelin a hotărât împotriva sa o judecată, zicând: Străină de mine să fie treapta cea sfințită, de care nu sunt vrednic. Deci, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obișnuitei îngropări, ci să fie lepădat câinilor spre mâncare; iar cel ce va îndrăzni să-l îngroape pe el, acela să fie blestemat.

După judecata sinodului, Marcelin s-a întors la Roma. A lăsat cele ale episcopiei, trăind cu un om de rând. Simplitatea nu i-a fost suficientă ca să-i liniştească sufletul. Împovărat de fapta lepădării de credinţă, Marcelin s-a prezentat în faţa împăratului Diocleţian: „Luând haina cea de mult preț pe care i-o dăduse împăratul, a alergat la el şi a aruncat haina înaintea lui, ocărându-l pe el şi blestemând zeii lui, iar pe sine mărturisindu-se plângând că a greșit amarnic. Iar împăratul, umplându-se de mânie, l-a dat la muncire, apoi l-a osândit la moarte. Astfel, fericitul Marcelin a fost dus la tăiere afară din cetate, împreună cu trei credincioși: Claudie, Chirin și Antonin”.

Chemarea sufletului său a fost spre sfinţenie. Un drum de la demnitatea episcopală, trecut prin iadul căderii şi al lepădării de credinţă, spre cărarea sfinţeniei. Sfântul Marcelin, episcopul Romei, ne-a rămas exemplu peste veacuri pentru a ne mărturisi că există speranţă – atunci când credem că totul s-a sfârşit. Recunoaşterea greşelii, smerirea în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor ne pot reaşeza în bucuria vieţii. A vieţii de zi cu zi, dar în Viaţa cea Veșnică!

De la același autor

Ultimele din categorie