Spune-mi cum îi vezi pe ceilalţi, ca să-ţi spun unde vei ajunge

 

De fiecare dată când văd în mine sau la alţii tendinţa de a emite judecăţi cu privire la persoana cuiva, mă cutremur. A avea o opinie proastă despre cineva, a-l cataloga sau eticheta, a fi sigur pe tine că-l cunoşti „ca pe un cal breaz” e totuna cu a-l ucide pe acesta: „oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 14). Dar e şi un gest sinucigaş, în acelaşi timp: „cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14). Putem fi ispitiţi a trage concluzii cu privire la comportamentul neadecvat, imoral sau chiar smintitor al cuiva, dar de aici până la a-i refuza dreptul de a se schimba este cale lungă, cât de la cer la pământ.

Cazul Zaheu nu încetează, cu trecerea timpului, a mă fascina şi intriga tot mai mult (v. Luca 19, 1-10). E uimitoare această schimbare radicală a unui om extrem de corupt, trădător de credinţă şi de neam, într-un timp atât de scurt – cât ai lua prânzul cu Cineva. Nu a făcut Domnul acolo nici o minune, nu e consemnat că i-ar fi spus acestui „mai-mare al vameşilor” vreun cuvânt de mustrare sau vreo pildă care să-l pună pe gânduri. Şi, totuşi, Zaheu se ridică de la masă alt om. Ca trezit dintr-un somn adânc, ca un ridicat din morţi.

A sta la masă cu Dumnezeu era, până la întruparea Mântuitorului, o onoare rezervată doar unor drepţi precum Avraam – gazda dumnezeieştilor oaspeţi la stejarul din Mamvri, a celor veniţi în chipul a „trei Oameni” (Facerea 18, 2). Iisus a scandalizat tot Ierihonul cu alegerea Sa: „toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos” (Luca 19, 7). Toţi murmurau, pentru că erau orbiţi de imaginea lor despre Zaheu. Ştiau faptele acestuia, îi ştiau trecutul şi prezentul. Aveau o opinie formată despre el care corespundea, într-adevăr, realităţii, nu asta era problema. Erau atât de orbiţi de această părere, încât atunci când Iisus a văzut în căpetenia vameşilor din Ierihon un om capabil să-şi schimbe viaţa, ei au preferat să rămână cu imaginea lor despre Zaheu, decât să accepte posibilitatea unei schimbări atât de radicale.

De fiecare dată când văd în mine sau la alţii tendinţa de a emite judecăţi cu privire la persoana cuiva, mă cutremur. A avea o opinie proastă despre cineva, a-l cataloga sau eticheta, a fi sigur pe tine că-l cunoşti „ca pe un cal breaz” e totuna cu a-l ucide pe acesta: oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” (I Ioan 3, 14). Dar e şi un gest sinucigaş, în acelaşi timp: „cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (I Ioan 3, 14). Putem fi ispitiţi a trage concluzii cu privire la comportamentul neadecvat, imoral sau chiar smintitor al cuiva, dar de aici până la a-i refuza dreptul de a se schimba este cale lungă, cât de la cer la pământ. Spre deosebire de îngerii buni sau de cei căzuţi (demonii), omul este fiinţă în devenire. Cât timp respiră pe acest pământ, oricine poate alege să-şi schimbe viaţa, în sens pozitiv sau negativ, cu Dumnezeu sau depărtându-se de El. Cine suntem noi să-i interzicem aceasta?

Mai mult decât atât, datori suntem a vedea în celălalt cea mai bună versiune a sa. Eu pot să trec pe lângă o prostituată care-şi aşteaptă clienţii la marginea drumului, dar o salut ca şi cum ar fi cea mai evlavioasă femeie. Mă intersectez cu un bărbat beat, abia ţinându-se pe picioare, şi îi vorbesc cu respect, ca unui om înţelept. Ştiu că am un coleg care mă „sapă” sistematic şi mă bârfeşte oriunde are ocazia, dar îl tratez ca pe cel mai mare binefăcător al meu şi ca pe un om de mare caracter. Dacă pot face asta – şi pot, cu harul Domnului – şi pe celălalt îl ajut, şi pe mine mă folosesc. Celălalt poate să mă ia în râs. Dar e foarte probabil şi să fie uimit de atitudinea mea, să se ruşineze şi să crească în el dorinţa de a se schimba în bine. În ambele situaţii, eu am de câştigat. Gândul meu cel bun despre celălalt se întâlneşte cu gândul lui Dumnezeu despre el. Dumnezeu nu a creat nimic rău, rele sunt doar alegerile făpturii înzestrate cu libertate – om sau înger. Aşadar, eu când văd ceva rău la celălalt, aleg să văd lucrarea diavolului – „răutatea cea veche”. Când văd ce este sau poate fi bun în aproapele, aleg să văd creaţia lui Dumnezeu. La limită, ajung chiar să-l respect pe celălalt ca pe un sfânt, căci Cel ce l-a creat pe el este „Unul Sfânt”.

Iată încă o cale de a-mi schimba relaţia cu aproapele, de a-l ajuta pe acesta să (re)devină conştient de cât de minunat l-a creat pe el Domnul şi de demnitatea împărătească la care-l cheamă. Iată şi o cale de a mă plasa pe mine alături de Dumnezeu. Pentru că nu pot vedea nimic bun în altul, decât dacă îmbrăţişez perspectiva lui Dumnezeu – locul din care El scrutează adâncul omului.

Prin comunităţile creştine, cu atât mai mult în societatea românească, azi este o inflaţie de păreri proaste a unora despre alţii. Cu tone de argumente şi dovezi, bineînţeles. Pare o utopie ceea ce ne propune Hristos, anume să încetăm să vedem răutatea cuiva şi să încercăm a vedea, cu dragoste, ceea ce ar fi de dorit să devină acesta. Acum două mii de ani, contrar opiniei publice de atunci, Iisus a văzut în Zaheu, în atâţia vameşi sau prostituate, nu condamnaţi la un loc în iad, ci potenţiali candidaţi la a intra în „Împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Matei 21, 31). Nu contează, aşadar, cum ne văd alţii pe noi. Pentru a intra în Împărăţie important e cum îi vedem noi pe alţii. Unde-i plasăm pe ei, acolo vom fi şi noi. 

De la același autor

Ultimele din categorie