Căsătoria este însoțirea bărbatului cu femeia, în cadrul familiei, ca urmare a iubirii lor, binecuvântate prin Sfânta Taină a Nunții. Prin căsnicie, soțul și soția au convingerea că și-au aflat sufletul pereche alături de care să trăiască starea de împlinire și de fericire. În același timp, familia este un altar de jertfă a egoismului și egocentrismului, a mândriei și individualismului. Mântuitorul Iisus Hristos ne încredințează că nu există o dragoste mai mare decât a-și da cineva viața pentru aproapele său (Ioan 15, 13). În mod similar, în cadrul familiei creștine, cei doi soți sunt chemați să se jertfească reciproc, astfel încât fiecare să își dobândească mântuirea alături de celălalt, și să contribuie la mântuirea lui și a casei lor, iar prin exemplul înalt de viață morală oferit, să contribuie la influențarea în bine a semenilor.

Din nefericire, realitatea arată că în lume, în prezent, aproape șapte căsnicii din zece se dezmembrează, mare parte a lor în primii ani de la întemeiere. Dacă altădată soții erau mai îngăduitori și mai iertători, purtându-și unii altora sarcinile și purtând împreună „crucea familiei”, astăzi spiritul concesiv și încercările de împăcare și iertare sunt tot mai puțin cultivate, astfel încât după câteva certuri mai violente, soții decid să pună capăt legăturii nefericite, căutându-și împlinirea într-o altă relație, alături de o altă persoană. 

Bărbatul și femeia – suflete pereche

Omul, bărbat și femeie, poartă în profunzimile sufletului său o vocație dialogică. Dragostea, comuniunea, împărtășirea bucuriilor și a suferințelor, cele dintâi cu speranța înmulțirii și a spiritualizării lor, cele din urmă, cu nădejdea ușurării și a alinării, sunt stări firești ale vieții umane. Fiecare simte nevoia unui suflet confident care să îl asculte și să empatizeze cu el, să rezoneze și să îi împărtășească stările sale sufletești. 

Pentru ființa umană, singurătatea este o suferință greu de purtat, iar efectele acesteia se răsfrâng asupra sufletului și a trupului uman, fiind un predictor al bolii și al morții premature. Mai mult chiar, cercetările recente arată că atunci când omul este marginalizat de către ceilalți sau se izolează de semenii săi, în creierul său se activează aceiași centri ca în cazul durerii fizice, ceea ce arată că singurătatea chiar „doare” cu adevărat, nu doar la nivel sufletesc sau emoțional, ci și fizic. 

Una dintre rațiunile întemeierii unei familii este tocmai speranța că partenerul de căsnicie ne va fi alături totdeauna și nu vom experia tristețea singurătății, că va acoperi și împlini nevoile noastre emoționale și relaționale, că vom descoperi în el un adevărat suflet pereche sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, un „al doilea eu”, alături de care să avem puterea de a înfrunta toate încercările vieții, cu nădejde în mântuire.

„Apocalipsa comunicării” – „călăreții Apocalipsei”

Într-o lume în care soții au devenit asemenea unor „petarde”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, încercările de împăcare și armonizare devin tot mai firave și mai puține. Având convingerea că ei s-au căsătorit pentru a fi fericiți și nicidecum pentru a concilia situațiile conflictuale din cadrul familiei, nu este de mirare că, adeseori, din cele mai apropiate persoane, soții devin dușmani ireconciliabili, adresându-și cuvinte grele și dificil de iertat, reproșuri și insulte dure.

La starea aceasta de îndepărtare emoțională contribuie, mai nou, și tehnologia digitală, care pare a oferi programe și aplicații mult mai atractive decât sunt capabili partenerii de viață să dăruiască. Sunt tot mai frecvente situațiile în care părinții și copiii își desfășoară viața sub același acoperiș, dar în spații sau camere diferite, fiecare absorbit de dispozitivul său și de prietenii pe care și-i poate face în lumea digitală, mai ales prin intermediul rețelelor sociale. Acestea, însă, contrar promisiunilor și așteptărilor generale, în loc să sporească apropierea dintre oameni, conduc spre marginea prăpastiei singurătății și a depresiei. Nu doar părinții și copiii se simt singuri și stingheri atunci când stau împreună, ci și soții, persoanele care ar trebui să fie cele mai apropiate. De multe ori, în aceeași cameră, fiecare cu telefonul sau dispozitivul său digital, este hiperconectat la lumea și prieteniile virtuale, dar mut și absent din relațiile reale, inclusiv cu soția sau soțul său. 

O cercetare derulată cu aproape douăzeci de ani în urmă arăta că unii soți și tați stau în fața dispozitivelor 38 de ore pe săptămână, dar cu soțiile lor vorbesc doar 24 de minute pe săptămână, iar copiilor săi le acordă doar trei minute și jumătate, săptămânal. Chiar și atunci când vorbesc cu soția, discută, de cele mai multe ori, aspecte administrative, legate de rate, datorii, debite, dobânzi, facturi, de parcă relația lor se reduce doar la aceste lucruri, insensibili la bucuriile și suferințele celuilalt. Și, ceea ce este și mai îngrijorător, atunci când vorbesc cu copiii lor, sunt interesați mai mult să corecteze unele comportamente ale acestora, fără a încerca să se apropie de ei în  mod real, spre a le cunoaște frământările. De multe ori, partea cea mai importantă a unui dialog între soț și soție se referă la identificarea „surselor de finanțare” sau de achitare a datoriilor, din care, eventual, să ofere ceva și pentru nevoile elementare ale copiilor, și atunci cu reproșuri generale. 

Este foarte ușor de înțeles că, într-un astfel de climat familial glacial, străpuns din când în când de calcule, analize și reproșuri, se instalează neîncrederea, tăcerea și răceala. Decât să declanșeze o nouă „rundă” de dispute, fiecare se retrage în sine, așteptând momentul favorabil comunicării și dialogului calm, care de multe ori întârzie să mai apară. Și astfel, încetul cu încetul, tăcerea se transformă în indiferență, ba chiar în nemulțumire și ostilitate, ca și cum nici unul dintre ei nu este vinovat că visul în familia mult visată nu s-a împlinit. De aici și până la reproșuri, tot mai dese și mai grave, nu este o cale extrem de lungă, ca de altfel și de la acestea și până la decizia de a le pune capăt prin separare și divorț. 

Din perspectivă creștină, suntem îndemnați să ne purtăm fiecare dintre noi „crucea vieții” și „crucea familiei”, prin rugăciune și cu speranța în dobândirea păcii și armoniei în familie. În lipsa unei concepții creștine și a unui comportament duhovnicesc, fiecare din cei doi soți se consideră un martir chinuit pe nedrept, într-o relație disfuncțională, din care vrea să scape cât mai repede. Iar durerea cea mai adâncă este provocată copiilor, adevărații perdanți, atunci când părinții pun capăt legăturii de familie.

Iubirea și iertarea: ingredientele conflictului constructiv

Realitatea este că și în familiile fericite există conflicte, iar conflictul în sine nu este un motiv de despărțire. De altfel, psihologii avertizează că sunt pericole chiar și în familiile în care, aparent, nu există nici un fel de dispută. Un conflict, condus înțelept, este un mijloc de a identifica dificultățile existente în familie, și o ocazie de a le depăși. Important este ca, în momentele de tensiune, soții să nu se lase purtați emoțional de răbufnirile lor interioare, ci să își aleagă cuvintele cu atenție și să își controleze gesturile, astfel încât să nu producă celuilalt răni și suferințe greu de vindecat. 

John Gottman, profesor la Universitatea din Washington, cu experiență de zeci de ani în consilierea și terapia cuplurilor și a familiilor, a observat că 89% dintre cauzele conflictelor ce pot apărea între soți nu se vor înlătura definitiv niciodată. Ele au la bază niște „vulnerabilități persistente”, peste care soții trebuie să treacă cu iubire și înțelepciune, căutând să descopere și să cultive mai degrabă lucrurile care i-au unit și i-au ținut alături, calitățile și trăsăturile care au făcut din celălalt sufletul lui pereche. 

Mai mult chiar, terapeuții de cuplu au observat că în familiile nefericite care ajung la divorț, raportul dintre cuvintele și comportamentele pozitive și negative este de 1:14, în sensul că un cuvânt sau un gest pozitiv este „înecat” în 14 jigniri sau reproșuri. Iar pentru ca un cuplu să funcționeze, relația dintre interacțiunile pozitive și cele negative trebuie să fie de 3:1. Funcționează și mai bine cu un raport de 5:1 și se apropie de ideal la 7:1. Dar, interesant, liniștea maritală se prăbușește la un raport de peste 11:1, după care totul devine un basm lipsit de realism și obiectivitate. 

Arta comunicării – cale spre armonia conjugală și fericirea familiei

Același John Gottman a constatat, observând sute de mii de cupluri, patru comportamente disfuncționale, care distrug liniștea și pacea dintre parteneri și soți. Două sunt întâlnite predilect la soții: critica și disprețul, iar alte două la soți: indiferența și împietrirea. În cele mai multe cazuri, soția este cea care deschide discuția. Pentru femeie, comunicarea reprezintă mijlocul prin excelență de exprimare a sufletului ei. Din nefericire, bărbatul socotește aceasta un atentat la liniștea lui și o intruziune în lumea sa interioară. Adevărul este, însă, că femeia, deschizând un front de discuție sau provocând o împreună-reflecție asupra unor realități ale vieții lor comune, nu intenționează să provoace tensiuni, și mai ales unele greu de reconciliat și depășit și care să conducă, în caz extrem, la divorț.

Ceea ce se recomandă este ca, într-un astfel de demers emoțional, soția să dea dovadă de blândețe și bunătate, înlocuind reproșurile acide și criticile dure, cu o plângere punctuală, asupra unui singur aspect al relației lor, cu speranța optimizării acesteia. De obicei, în această spirală a tensiunii, bărbatul răspunde cu indiferență, căutând să-și păstreze sau să-și salveze echilibrul emoțional personal. Soția interpretează această impasibilitate a lui a fi lipsă de interes față de problemele profunde ale familiei lor, iar când continuă tirul reproșurilor, lasă sentimentul disprețului față de bărbat, care, la rândul său, se simte lezat și rănit în stima de sine. Astfel, el se închide sufletește și, dacă nu devine violent fizic sau verbal, se împietrește emoțional, ca și cum nu îl mai interesează nici un cuvânt și nici o trăire a soției sale, preferând mutismul și retragerea totală, sentimentală și fizică. 

Lipsa încercărilor de conciliere și de împăcare cronicizează răceala dintre ei și, în numeroase cazuri, partenerii de cuplu, deveniți acum „dușmani”, preferă să pună capăt relației lor, având sentimentul că nu au descoperit adevărata dragoste, ci au fost cumplit înșelați, începând să o caute iar și sperând să o găsească alături de o altă persoană, ideală. Or, căsnicia sau familia nu este un dar pe care îl primim gratuit, ci un edificiu care trebuie construit cu multă trudă și osteneală și are nevoie să fie consolidat permanent, clipă de clipă, prin acte de dragoste și jertfelnicie, de prețuire și dăruire reciprocă.

„Pacea este de patru ori cât dreptatea”

Pentru armonia conjugală, soțul și soția trebuie să cultive convingerea, sprijinită de comportamente eficiente, potrivit căreia esențial într-o relație și într-un moment de tensiune sau conflict nu este să ai dreptate sau ultimul cuvânt, adică să îți impui punctul de vedere, indiferent de justețea lui, ci să cauți calea cea mai potrivită și fără a răni, spre împăcare și armonie. Sau, cum spunea atât de frumos Părintele Arsenie Papacioc: „Pacea este de patru ori cât dreptatea!”. Decât să îți dea patru persoane dreptate, pentru patru situații în care ți-ai impus autoritatea, justificat sau total lipsit de tact, mai bine să le acoperi pe toate cu iubire și pace. Și, astfel, la început, pentru iertarea arătată, se va pogorî în sufletul tău binecuvântarea și pacea lui Dumnezeu, iar mai apoi, în timp, chiar dacă acest timp ar putea însemna ultima clipă din viața ta sau ultima secundă din viața celui care ți-a greșit, chiar acesta se va întoarce cu dragoste și bunătate spre tine, ca urmare a lucrării iubirii în sufletul său.

Prin urmare, iertarea, mai ales în familie, nu este o dovadă de slăbiciune, de imaturitate sau de intimidare emoțională, ci de tărie morală și de grijă față de propria familie și mântuire. Astfel, acela care nu poate ierta se aseamănă celui care dărâmă el însuși podul pe care ar trebuie să treacă peste prăpastia întunecoasă a urii, către tărâmul luminos și fericit al iubirii și al mântuirii.