O altă nevoinţă a Rasoforului Vasile Ilie, acest suflet iubitor de Hristos, era purtarea de grijă pentru pustnicii din pădure. Pe atunci se nevoiau în jurul Mănăstirii Sihăstria şi al Schitului Sihla peste 30 de pustnici, călugări şi maici. Fratele Vasile Ilie era prietenul pustnicilor. Când întâlnea vreunul prin munţi şi păduri, chiar de nu-l cunoştea, îi făcea metanie şi îi zicea: 

– Binecuvintează, părinte, şi te roagă-pentru mine, păcătosul! Aveţi nevoie de ceva mâncare de la stână? 

Dacă pustnicul încuviinţa, fratele Vasile îi aducea a doua zi brânză, cartofi, legume, sare şi făină. Şi avea numeroşi sihaştri pe care îi cunoştea şi îi cerceta la chiliile lor.

Odată a întrebat pe un sihastru: 

– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? 

– Frate, a zis bătrânul, roagă-te mereu, fă ascultare cu dragoste şi să ai smerenie. De vei păzi aceste trei, cu siguranţă te mântuieşti.

În toamna anului 1930, rasoforul Vasile păştea oile împreună cu fratele său Constantin, pe obcina Munţilor Sihlei. În ceasul acela au trecut pe acolo un pustnic sfânt şi minunat, arhiereul Ioan, cu diaconul său. După ce i-a binecuvântat pe amândoi, episcopul, fiind înaintevăzător, a zis către cel mai tânăr: 

– Frate Constantin, spune-i fratelui Vasile să se pregătească şi să meargă înainte, că are de făcut o cale lungă! 

Fraţii n-au înţeles atunci cuvintele acelui sfânt sihastru, însă după şase luni, fratele Vasile s-a dus către Hristos pe calea cea lungă şi fără de întoarcere.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 522-523)