„Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!” – nădejde pentru o lume cufundată în păcat și izolare

Deși suntem căzuți în abisul păcatelor, nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Mila lui Dumnezeu este mai mare decât mulţimea răutăţilor noastre şi, dacă El vede gândul nostru bun şi intenţia de pocăinţă şi de întoarcere, ca un Tată Bun şi Iubitor, El iese în întâmpinarea noastră şi ne poartă pe braţele Sale către casa noastră şi casa Sa – Împărăţia Cerurilor.

Cuviosul Siluan Athonitul (1866-1938) este considerat a fi „cea mai profundă şi remarcabilă figură a spiritualităţii ortodoxe din secolul XX”[1]. A trăit în smerenie şi în ascultare desăvârşită, eforturile sale ascetice excepţionale fiind făcute cunoscute după moartea sa, datorită ucenicului său – arhimandritul Sofronie Saharov.

Deşi nu a făcut carte decât două ierni, Cuviosul Siluan a ucenicit la şcoala Duhului Sfânt, Duh Sfânt pe care l-a primit în dar pentru sensibilitatea trăirilor sale sufleteşti.

Odată, un profesor occidental sosit în Mănăstirea „Sfântul Mucenic Pantelimon (Russikon)” din Sfântul Munte Athos, în care Cuviosul Părinte se nevoia, a întrebat pe un frate despre el. Acesta a fost contrariat de faptul că oameni luminaţi pot merge la un ţăran simplu şi neînvăţat, de parcă nu ar exista cineva mai învăţat decât el în mănăstire. Savantul i-a răspuns: „Pentru a înţelege pe Siluan, trebuie să fii un universitar”[2]. Un alt nevoitor a spus despre Siluan: „Nu citeşte nimic, dar face totul, pe când ceilalţi citesc totul, dar nu fac nimic”[3].

Esenţa învăţăturii sale poate fi rezumată în ideea pocăinţei şi a smereniei depline; a iubirii desăvârşite, nu doar a celor apropiaţi, ci şi a vrăjmaşilor, lucru care atrage şi sălăşluieşte harul Duhului Sfânt în suflet.

În dragostea sa nemărginită, Cuviosul Părinte se ruga chiar şi pentru atei, ca aceştia să se mântuiască deoarece, spunea el, „iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii[4]. Iar a te ruga pentru oameni, scria el, „e tot una cu a-ţi vărsa sângele[5], căci „fratele nostru e viaţa noastră[6].

Sensul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt – care „nu vine, însă, decât acolo unde întâlneşte ascultarea şi smerenia lui Hristos”[7]. Iar sălășluirea Lui în sufletul omului îl conduce către dulceaţa iubirii lui Dumnezeu.

Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, Domnul Hristos ne face „rude apropiate ale Sale[9], legătura omului cu Dumnezeu asemănându-se unei logodne în care „sufletul e asemenea unei logodnice, iar Domnul asemenea unui logodnic, care se iubesc mult unul pe altul şi suspină unul după altul. În iubirea Lui, Domnul tânjeşte după suflet şi se mâhneşte dacă acesta n-are în el loc pentru Duhul Sfânt. Iar sufletul care a cunoscut pe Domnul Îl doreşte, căci în El e viaţa şi bucuria lui”[10].

Calea atragerii Duhului Sfânt este rugăciunea la care mulţi au ajuns prin încercări, căci „suferinţele şi primejdiile i-au învăţat pe mulţi să se roage”[11]. Acestea au ca scop să îl smerească pe om, făcându-l din nou Biserică şi locaş al harului. „Domnul iubeşte pe oameni, spune Cuviosul Părinte, dar îngăduie să fie loviţi de încercări şi necazuri ca să-şi cunoască neputinţa lor şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt. Cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, totul este minunat.

Cauza tuturor încercărilor şi a suferinţelor o constituie îndepărtarea lumii de Dumnezeutrăirea ei în robia lumii materiale şi a plăcerilor efemere, a mândriei şi lipsei de iubire. „În vremea noastră, spunea Cuviosul Siluan Athonitul, popoarele au rătăcit de la calea cea bună, oamenii au devenit nemiloşi, s-au înăsprit cu toţii şi împietrit şi nu mai e iubire; de aceea, nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu pentru ei. Din pricina învârtoşării inimii lor, oamenii cred că Dumnezeu e ca şi ei înşişi şi, adeseori, îşi pierd chiar în întregime credinţa în Dumnezeu”[12]. Oamenii „au devenit mândri. Nu se pot mântui decât prin suferinţe şi pocăinţă şi numai foarte rar atinge câte unul iubirea”[13]. Astfel, noi suferim pentru că nu îl iubim pe Dumnezeu şi pe fratele nostru, suferim pentru că nu avem credinţă, smerenie şi pocăinţă.

Calea de izbăvire din încercări şi suferinţă o constituie încredinţarea deplină lui Dumnezeu prin pocăinţă, smerenie şi rugăciune: „Sufletul care s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu îndură cu uşurinţă orice necaz şi orice boală pentru că, bolnav fiind, el se roagă şi vede pe Dumnezeu: «Doamne, Tu vezi boala mea. Ştii că sunt păcătos şi slab. Ajută-mă să îndur totul şi să-ţi mulţumesc pentru bunătatea Ta». Şi Domnul alină boala, sufletul simte ajutorul dumnezeiesc şi stă recunoscător şi bucuros înaintea lui Dumnezeu”[14]. În acest fel, ajutorul lui Dumnezeu nu va întârzia, iar Domnul, „văzând chinul nostru, nu ne va împovăra niciodată peste puterile noastre. Dar dacă suferinţele noastre ne par prea grele, e semn că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu”[15].

Îndemnul prin care Cuviosul îl atrage pe omul contemporan este: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”. El exprimă starea noastră duhovnicească: deși suntem căzuți în abisul păcatelor, nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Mila lui Dumnezeu este mai mare decât mulţimea răutăţilor noastre şi, dacă El vede gândul nostru bun şi intenţia de pocăinţă şi de întoarcere, ca un Tată Bun şi Iubitor, El iese în întâmpinarea noastră şi ne poartă pe braţele Sale către casa noastră şi casa Sa – Împărăţia Cerurilor. Sau, cum atât de frumos spune Cuviosul Părinte, „Dacă ar şti oamenii ce e iubirea Domnului, ar alerga în mulţimi spre Hristos şi El i-ar încălzi pe toţi cu harul Lui. Milostivirea Lui e de netâlcuit[16].

Fiind primită cu răbdare şi recunoştinţă, suferinţa se va transforma într-un „leac mântuitor[18] şi cale spre mântuire, căci „boala şi suferința fac pe om smerit până la capăt[19].

[1] Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui! Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, ediţia îngrijită şi traducere: Maria-Cornelia şi diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 5

[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, introducere de Diacon Asistent Ioan I. Ică jr, traducere de Preot profesor Ioan Ică şi Diacon Asistent Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, p. 29

[3] Ibidem

[4] Ibidem, p. 26

[5] Ibidem, p. 19

[6] Ibidem, p. 136

[7] Ibidem, pp. 29-30

[8] Ibidem, p. 49

[9] Ibidem, p. 58

[10] Ibidem, p. 59

[11] Ibidem, p. 64

[12] Ibidem, p. 149

[13] Ibidem, p. 138

[14] Ibidem, p. 81

[15] Ibidem, p. 103

[16] Ibidem, p. 147

[17] Ibidem, p. 105

[18] Ibidem, p. 105

[19] Ibidem, p. 224

De la același autor

Ultimele din categorie