În volumul „Ideea rusă”, filosoful Nikolai Berdiaev identifică două mituri care marchează viaţa popoarelor: mitul originii, respectiv mitul sfârşitului sau mitul eshatologic. Acesta din urmă este predominant la poporul rus. Tot Berdiaev mai notează, în acelaşi volum că, dacă „sufletul viril” a apărut în Occident, sufletul rus este feminin, „el cere totul sau nimic, dispoziţia sa este când apocaliptică, când nihilistă; prin urmare, el este incapabil să construiască un regn intermediar, al civilizaţiei”. Serghei Bulgakov identifică şi un alt motiv care ar explica eshatologismul rus, anume acea concepţie că scopul istoriei este de a depăşi istoria şi, ca atare, eşecurile istorice „sunt binefăcătoare, pentru că ele îl vindecă pe om de ispita de a adora umanitatea, naţiunea sau lumea, şi de a crede în progresul umanităţii, al cărui motor nu este nici iubirea, nici evlavia, ci visul trufaş al unui paradis pământesc”. Nu în ultimul rând, poziţionarea eshatologică a rusului este şi o consecinţă a credinţei sale creştine, conform căreia Adevărul este o persoană, Iisus Hristos, iar cunoaşterea adevărului nu este decât vederea „faţă către faţă" cu un Dumnezeu personal.

Având o deosebită aplecare spre cunoaşterea spiritualităţii ruseşti, pe care a surprins-o în scrierile sale până la nivelul unor detalii de mare rafinament conceptual, teologul occidental Tomáš Špidlík (1919-2010) identifică mai multe tipuri de eshatologism care îi sunt specifice acestui spaţiu cultural, după cum urmează:

1) Eshatologismul catastrofic este corelat cu semnele sfârşitului lumii prezentate în Scripturi şi care păreau a se împlini la anumite momente zbuciumate din istoria poporului rus, cum ar fi invaziile mongole sau sfârşitul imperiului ţarist şi instaurarea bolşevismului. Strigătul lui Konstantin Leontiev, „Antihristul e aproape!”, nu este o excepţie, ci un strigăt al celor pentru care sfârşitul apocaliptic este iminent, fără însă a valoriza pozitiv, din perspectiva mântuirii lumii, aceste catastrofe reale sau anunţate.

2) Eshatologismul utopic este reversul eshatologismului catastrofic, utopiştii sperând într-o mântuire a lumii în timp. Cel mai frapant exemplu de eshatologism utopic este marxismul (cu varianta sa tragică, bolşevismul lui V.I. Lenin).

3) Eshatologismul restaurator. Această concepţie de sorginte origenistă, care imaginează un sfârşit în care şi cei buni şi cei răi vor fi mântuiţi prin mila şi iconomia divină, se regăseşte sub forme rafinate în operele lui Berdiaev sau Florenski. Pentru Paul Evdokimov, acest tip de eshatologie „permite perceperea mistică a lucrurilor prime şi ultime, şi presupune o anumită imanenţă a Raiului şi a Împărăţiei lui Dumnezeu”. În teologia creştină, ea se regăseşte în problema apocatastazei.

4) Eshatologismul progresiv. Condamnând aşteptarea pasivă a Împărăţiei lui Dumnezeu, eshatologismul progresiv sau creativ consideră că „dacă poporul creştin se uneşte pentru a triumfa în comun asupra morţii şi a înfăptui învierea generală, sfârşitul fatal al lumii, apariţia lui Antihrist, Judecata de Apoi şi iadul vor putea fi evitate. Atunci umanitatea va trece direct în viaţa veşnică”. Aceste idei se regăsesc în proiectul spiritual al lui Nikolai Feodorov, pentru care filosofia trebuie să fie activă, nu contemplativă, lumea nefiind subiect de reflecţie, ci câmp de acţiune.

5) Eshatologismul anamnetic. Acest tip de eshatologie încearcă să rezolve antinomia timp-veşnicie pe cale metalogică, spirituală. În anamneza euharistică şi în „veşnica pomenire” se regăsesc nu doar trecutul, ci şi viitorul. Expresia „timp veşnic” nu este doar o expresie paradoxală, ci însăşi esenţa ritualului liturgic: „Timpul liturgic e deja veşnicie, iar spaţiul orientat liturgic e deja Răsăritul Împărăţiei” (Evdokimov). Memoria este depozitarul amintirilor noastre despre cei răposaţi, însă ceea ce dă viaţă acestor amintiri este iubirea. Această iubire este puntea dintre timp şi veşnicie, dintre om şi Dumnezeu. De unde şi convingerea lui Dostoievski că, deoarece Dumnezeu există, şi omul este nemuritor, Dumnezeu dorind, în mod necesar, să menţină aprinsă flacăra iubirii care se aprinde pentru El în inimile noastre.

6) Eshatologismul pre-participant. Sursa acestuia se află tot în spaţiul liturgic, care consacră prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu care „s-a dat deja, deşi urmează să vină”. Această raportare antinomică asupra creaţiei face din prezent un timp în care veşnicia poate fi pre-gustată, istoria putând fi depăşită atunci când „Împărăţia e deja în mijlocul oamenilor” (Evdokimov). Dovezile pe care le invocă gânditorii slavi (mai ales teologii) în sprijinul acestui tip de eshatologie sunt fenomenele de bilocaţie a unor sfinţi (prin care este învins şi spaţiul, şi timpul), levitaţiile pe care le pot cunoaşte cei îndumnezeiţi atunci când se roagă sau, mai accesibile, prezenţa unor trupuri de sfinţi care nu putrezesc, deşi se află de secole spre închinare în lăcaşuri de cult.

Este lesne de sesizat că, pentru poporul rus, fondul care dă naştere şi care îi asigură identitatea spirituală îl reprezintă creştinismul. Un creştinism care „se prelungeşte pe terenul social şi politic şi poate îmbrăca, la momentul respectiv, forme nu pasive, ci de-a dreptul explozive” (Pierre Pascal). Din păcate, orientarea creştină a fost adesea deturnată până la a deveni opusul ei, cel mai cunoscut exemplu fiind revoluţia bolşevică din 1917, cu pretenţiile sale de a crea o lume nouă şi un om nou. Oare ce se poate întâmpla cu Rusia în anul care vine, când se va împlini exact un secol de la acest moment tragic al istoriei?